Apus de Soare în Irak (I)

corespondenti-camp-dracula1Când mi s-a propus să merg în Irak, drept corespondent de război, ce-i drept, pentru o perioadă foarte scurtă de timp, doar două-trei zile, mărturisesc că prima senzaţie încercată a fost aceea de frică. Frica primordială, frica de necunoscut, frica de moarte. Mă gândeam, şi oricine ar fi fost în locul meu probabil că ar fi făcut la fel, că există riscul să mă întorc între patru scânduri. Nu vreau să dramatizez acum ori să sugerez vreun act de bravură, pur şi simplu, am luat în calcul şi această variantă. Mergeam, totuşi, într-o zonă de conflict, nu la staţiune, iar baza militară americană de la Tallil, din sud-estul Irakului, ridicată în plin deşert, era destul de des atacată de insurgenţi cu „rachete”, bombe improvizate pe care irakienii reuşeau să le lanseze asupra bazei din bărci, de pe canalele greu controlabile ale Eufratului.

Obiectivul misiunii noastre jurnalistice îl constituie par­ti­ciparea la ceremonialul de predare-primire a misiunilor din Irak: Batalionul 26 In­fanterie „Scorpionii Roşii” din Craiova urmează să preia mi­siunile operaţiei „Iraqi Sunset” (Apus de Soare în Irak – nota red.) de la Batalionul 341 Infanterie „Rechinii Albi” din Constanţa în cadrul unei ce­remonii militare ce se va desfăşura în baza militară românească Camp Dracula din Tallil. Ajungem duminică sea­ra, în jurul orei 20, pe Aeroportul Militar Otopeni. Avionul urmează să decoleze peste trei ore. În tot acest interval, mergem la Clubul Militarilor. Acolo dăm peste militarii Batalionului 21 Vâ­nători de Munte ,,General Leonard Mociulschi” din Predeal. Recunoaştem imediat uniformele de camuflaj – pete maronii pe fond bej gălbui – de deşert şi faimoşii bocanci de Drăgăşani. Aceştia acţio­nează în Afganistan din luna ianuarie a acestui an. Erau trişti, unii chiar suduiau…  Un camarad de-al lor căzuse la datorie pe 26 februarie. Ser­gentul major Chira Claudiu se afla într-o misiune de patrulare pe Autostrada A1 (Qalat – Kabul). În jurul orei 15.30 (ora României), la aproximativ 50 de kilometri de Qalat, al doilea autovehicul de tip Humvee din coloana de cinci a trecut peste un dispozitiv exploziv impro­vizat. În urma exploziei, ser­gentul major, grav rănit, a primit asistenţă medicală la faţa locului şi a fost evacuat cu un elicopter Medevac. Pe timpul transportului spre spitalul din Kandahar, subofi­ţerul a decedat. Militarul avea 30 de ani, era căsătorit, fiind angajat al Ministerului Apărării Naţionale din 2002. Se apropie ora la care „pasărea de metal” – purtând numele legendarului erou Hercules – cu care vor pleca bravii vânători de munte trebuie să îşi ia zborul. „Dacă mă voi întoarce în metal, să beţi pentru mine”, spune un subofiţer înalt şi chelios, o adevărată fortăreaţă umană, ce mai! Îşi iau în spate rucsacurile imense şi pleacă la datorie. Dumnezeu să vă aibă în pază!, le zicem. Rămânem doar noi, ziariştii, precum şi câţiva dintre militarii de serviciu, care îşi alungă plictiseala jucând bi­liard.

interior-spartan-de-herculesTemerarii care s-au în­cumetat să meargă pe teritoriul vechii Mesopotamii sunt: Alina Grigore şi operatorul de imagine Mihai Florea, de la Televiziunea Română, Voica Briceag şi subsemnatul, de la Radioteleviziunea Severin, res­pectiv cotidianul „Informaţia de Severin”, Darius Marti­nes­cu, redactor la subredacţia de Constanţa a cotidianului naţio­nal „România liberă”, şi Pe­trişor Albu, de la TVS Craiova. Suntem însoţiţi de un grup mobil de informare publică din Direcţia Informare şi Relaţii Publice a MApN, al­cătuit din căpitanul Cornel Mituţ, redactor la trustul de presă al MApn, sergentul major Daniel Vereş, operator imagine la Studioul TV M-100 al ministerului, şi plutonierul Valentin Ciobârcă, foto­re­porter la secţia Informare şi Relaţii Publice a Statului Major General. „Teveriştii” şi ziariştii militari nu se află la prima experienţă de acest gen, astfel că încercăm să aflăm mai multe detalii de la ei, ca să intrăm în pielea unui cores­pondent de război. Căpitanul Cornel Mituţ, coordonatorul misiunii jurnalistice, este ar­delean, din Cluj, domol la vorbă şi blând ca un miel. Sub aparenţa blajină se ascunde însă un militar veritabil, pe care ar fi indicat să nu-l superi. Căpitanul Mituţ este micro­bist, fan al echipei care a readus anul trecut titlul în provincie după douăzeci de ani de hegemonie a cluburilor din Capitală – CFR Cluj. Îl întreb despre celebrul imn al echipei, pe care îl aud de fiecare dată când mă întâlnesc cu un ardelean. L-am şi învăţat deja: „De la ’nouă sute şapte am fost primii puşi pe fapte/ Cu echipa Clujului, mândria Ardealului/ Trăiesc fiecare clipă/ Cu cea mai bună echipă/ Şi-am purtat de când mă ştiu/ Alb şi vişiniu/ Tu ai nume şi renume/ Forţa, forţa, CFR/ Ca toţi ardelenii-n lume/ Forţa, forţa CFR…” Cu toată înflăcărarea cu care îmi vorbeşte despre CFR Cluj, căpitanul Mituţ îmi mărtu­riseşte că inima sa încă mai bate pentru prima dragoste fotbalistică, Universitatea Cra­iova. Tocmai când mă pregă­team să-i povestesc despre FC Drobeta, „teveriştii” schimbă macazul discuţiei şi revenim la linia spre Irak. Aflăm că baza militară americană de la Tallil, locul care ne va găzdui timp de două zile, este un fel de mică Americă: poţi să-ţi faci cum­părăturile la supermarketul TX, poţi să serveşti o pizza crocantă de la Pizza Hut sau un meniu de la Burger King, există săli de forţă, baruri (fără băuturi alcoolice, consumul acestora fiind interzis într-o bază militară americană) ş.a.m.d. Tot conversând, nici nu am băgat de seamă cum au trecut orele. Ajungem şi la subiectul-tabu al conversaţiei: spartanul avion militar Hercu­les cu care urma să călătorim. Suntem asiguraţi că nu avem de ce să ne temem, pentru că este unul dintre cele mai sigure avioane din lume. Inconfor­ta­bil, dar sigur. Căpitanul Mituţ mă-ntreabă dacă sunt îmbrăcat gros, pentru că noaptea va fi destul de frig în avion. Acum, nu ştiu unde mi-a fost mintea când am plecat pe front îm­brăcat în blugii mei preferaţi de la Zara, frumoşi, dar prea strâmţi, dacă mă înţelegeţi, pentru o călătorie aşa de lungă cu avionul. Pe deasupra, blugii erau şi subţiri, astfel că atunci când am auzit că voi îngheţa de frig, am început să cotrobăi prin rucsac şi să-mi caut pantalonii de pijama, pe care i-am îmbrăcat apoi pe sub blugi. Cu izmenele pe mine, eram, iată, finalmente, pregătit de misiune. Soseşte şi microbuzul ce ne va duce până la uşa avionului. Când vezi pentru prima dată o aeronavă militară Hercules, inevitabil ţi se pune un nod în gât şi te întrebi prin ce minune colosul de oţel se poate ridica de la pământ. Ne îmbarcăm, aşezându-ne cu toţii într-un colţ al avionului. Misiunea noastră începe cu un instructaj despre ce avem voie şi ce nu avem voie să facem în calitatea noastră de pasageri ai unei aeronave militare. Mă­găoaia seamănă cu o hală industrială, fiind înţesată de tot felul de cabluri, tuburi şi conducte la vedere. „Aveţi grijă, dacă mâncaţi şi aveţi mâinile pline de grăsime, să nu atingeţi tuburile acelea, că sărim în aer”, ne atenţionează unul dintre piloţi. Înghit în sec. Când sunt pornite cele patru motoare ale Hercules-ului, tre­buie să urlăm ca să ne în­ţelegem unul cu celălalt. Ne prindem centurile de sigu­ranţă, ne facem semnul crucii şi ne pregătim pentru o ex­perienţă de neuitat. După câteva lungimi bune de pistă, decolăm, lin şi fără complicaţii. Privit prin hublou, Bucureştiul pare o vatră cu jar nestins.

dscf4902În nicio oră, aterizăm la Craiova, de unde urmează să se îmbarce în jur de şaptezeci de militari ai Batalionului 26 Infanterie „Scorpionii Roşii”. Nici aceştia nu scapă de instructajul coordonatorului de zbor. După ce se aşază fiecare la locul lui, este încărcat şi bagajele, şi ne pregătim sufleteşte şi trupeşte pentru un zbor de opt ore.

img_69771Unii, mai norocoşi, au prins un pat „la etaj”, pe nişte tărgi suspendate, mai exact. Cu acest prilej, ne confruntăm şi cu primul şoc imagistic: militarii români încep să-şi scoată, pe rând, laptop-urile şi alte ustensile tehnologice, încât ai impresia că te afli într-un internet-cafe şi nu într-o aeronavă militară ce zboară la peste zece mii de metri altitudine. Mă cuibăresc în scaunul meu şi încerc să adorm, ignorând huruitul in­fernal al motoarelor. Ne aş­teaptă o noapte lungă.

Apus de Soarea în Irak (II)

avion-herculesDacă tot ne aşteaptă un zbor aşa de lung, mă gândesc să vă povestesc câte ceva despre colosul de oţel cu care zburăm, aeronava militară C-130 B Hercules. Sunt mândrie naţională, avem patru bucăţi şi au costat o avere. Merită însă şi ultimul bănuţ.

Să ne întoarcem în timp. În 1951, Forţele de Aviaţie ale Statelor Unite ale Americii (USAF) au înaintat o cerere în privinţa construirii unei aero­nave de transport tactic către companiile Boeing, Douglas, Fairchild şi Lockheed. Noul avion trebuia să fie capabil să decoleze şi să aterizeze scurt, să transporte cel puţin 92 de militari echipaţi de luptă ori 64 de paraşutişti la 2100 km sau 30000 kg încărcătură la 1800 km. De asemenea, trebuia să fie prevăzut cu două uşi la­terale şi o trapă posterioară cu posibilităţi de a fi deschise în timpul zborului.
La scurt timp după aceea, Lockheed era câştigătorul com­petiţiei, cu avionul său cu patru motoare, care, din multe puncte de vedere, era deasupra cerinţelor. Primul zbor a fost executat pe 23 August 1954. Avionul a fost dotat cu patru motoare Allison T-56-A-1, fiecare având 3250 cai putere. Aceste motoare puneau în mişcare elice cu trei pale. Primul avion C-130A, numit până în prezent Hercules, a ieşit din producţie pe 7 aprilie 1955 şi era dotat cu motoare Allison T-56-A-1, de 3750 cai putere. Avionul a fost livrat armatei SUA în decembrie 1956.
Primul zbor al mo­de­lului C-130B a avut loc pe 20 oc­tombrie 1958 şi era dotat cu un radar de navigaţie mai mare plasat în botul avionului, APN-59. Variantele ulterioare au suferit mai multe îm­bu­nătăţiri, avionul devenind mai puternic, capabil şi flexibil, acestea incluzâd şi KC-130 – avion cisternă, EC-130 – avion de război electronic şi AC-130 – dotat cu tun de 105 mm.
Mai mult de 2000 de aparate sunt în serviciu la ora actuală în peste 56 de ţări.
Pe 25 octombrie 1996, pri­mul din cele patru aparate C-130B Hercules a intrat în în­zestrarea Forţelor Aeriene Ro­mâne, România fiind pri­mul stat din fostul Tratat de la Varşovia care operează acest tip de aeronavă.
A fost conceput, aşadar, ca un avion militar, confortul fiind pus la coada listei de cerinţe. Cât despre toaletă, ce să vă zic, avionul e făcut pentru bărbaţi, nu pen­tru femei. În coada avionului, acolo unde se află paleţii încărcaţi cu bagaje, montat la înălţime, se află un fel de pisoar. Ajungi la el urcându-te pe o o scăriţă.
Dacă eşti femeie, gimnastă să fii şi tot ţi-ar fi imposibil să-l poţi folosi, de aceea doam­nele au la dispoziţie o găleată… şi o perdeluţă. Acum, cred că e destul de neplăcut să-ţi vină să mergi la toaletă, când ai şap­te­zeci de bărbaţi care, inevitabil, îşi vor arunca privirile spre acel colţişor şi vor desluşi prin perdeluţa aceea acţiunile tale. Din fericire, fetele care ne însoţesc nu au fost nevoite să treacă prin acest chin.
În tot acest interval de opt ore, cât durează zborul până la aterizarea pe aeroportul din Bagdad, numai în cap n-am dormit. Mă sucesc de pe o parte pe alta, mă ridic şi aşez la loc de zeci de ori, încerc chiar să dorm în picioare. Ce mai încântare când aţi­pesc câteva cea­suri! Abia spre di­mineaţă re­uşesc să prind un loc pe una din tăr­gile suspendate şi dorm ne­întors cam o oră şi jumătate. Ne trezeşte glasul coordona­toru­lui de zbor, care ne anunţă că trebuie să ne pregătim de aterizare. Cu ochii cârpiţi de somn, sar de pe targă şi îmi prind centura de siguranţă. Toţi – soldaţi şi ziarişti – aş­tep­tăm cu nerăbdare aterizarea. Aterizăm, uşor violent, pe aeroportul din Bagdad, de unde urmează să se îmbarce câţiva oficiali şi, după ce folosim entuziaşti toaletele din apropiere, redecolăm. Baza militară multinaţională din Tallil se află la 350 de kilometri de capitala Irakului şi la vreo douăzeci de oraşul An Na­siryah, cel de-al patrulea oraş al ţării, după Bagdad, Basra şi Mosul. În nicio oră, a­te­rizăm cu bine în baza aeriană din Tallil, de unde un auto­buz ne preia şi ne duce în ba­za militară ro­mânească, numită „Camp Dracula”. La ora ac­tuală, for­ţa multinaţională ce acţionează aici cu­prinde efec­tive ale patru ţări: SUA, Re­gatul Unit al Marii Britanii Şi Irlandei de Nord, România şi Estonia.
Păşim, în sfârşit, în plin deşert, pe pământ românesc. Întreaga bază este înconjurată de ziduri înalte cât două etaje, alcătuite din plăci din beton armat ridicate una lângă alta. Din loc în loc, răsare câte un buncăr de suprafaţă. Chiar în inima bazei româneşti, lângă bisericuţa ortodoxă, pe unul din zidurile de protecţie stă scris cu litere mari „ROMA­NIA CAMP DRACULA” şi sunt pictate însemnele heral­dice şi numele unora dintre batalioanele româneşti care au activat aici începând cu luna iulie 2003: Batalionul 151 Infanterie „Lupii Negri”- Iaşi, Batalionul 811 Infanterie „Dragonii Transilvani” – Dej, Batalionul 495 Infanterie „Cpt. Stefan Soverth” – Clin­ceni, Batalionul 32 Infanterie „Scorpionii Galbeni”- Timi­şoa­ra şi Batalionul 341 In­fante­rie „Rechinii Albi ”- Topraisar. În acelaşi peri­me­treu sacru se află şi două cruci în memoria celor doi soldaţi români care au căzut pe aceste meleaguri. La data de 27 aprilie 2006, sublocotenentul (pm) Bogdan Valerian Hâncu a căzut la datorie în timpul executării unei misiuni de monitorizare şi antrenare a poliţiei irakiene. În urma ex­ploziei dispozitivului explo­zibil improvizat, autovehiculul în care se afla a fost incendiat. Pe  21 septembrie 2007, în timp ce se afla într-o misiune de patrulare, TAB-ul a trecut peste un dispozitiv explozibil improvizat, sublocotenentul (pm) Ioan Grosaru pierzându-şi viaţa. Amândoi militarii au fost decoraţi cu Ordinul Naţional „Steaua României ” în grad de Cavaler pentru militari, cu însemn de război.
Ni se face instructajul: ni se prezintă tipurile de alarme şi cum trebuie să reacţionăm la auzul acestora, ni se explică că nu avem voie să fotografiem sau să filmăm decât în spaţiul bazei româneşti, altfel există riscul ca aparatele să ne fie con­fiscate de americani. To­toda­tă, în afara bazei noastre, nu avem voie să privim pe cineva, bărbat sau femeie, mai mult de zece secunde, fiindcă se consideră ca fiind hărţuire sexuală.  Prilej de glume: „Bun, am înţeles, ne uităm la ceas şi, după nouă secunde, întoarcem capul”, zicem noi şugubăţi. După ce ne lăsăm rucsacurile în Centrul de Presă al bazei militare româneşti, ne pregătim să participăm la una dintre acţiunile specifice ale memorandumului de înţele­gere încheiat de ţara noastră cu Republica Irak la începutul lunii ianuarie a acestui an: instruirea militară a irakienilor.
Deschid o paranteză aici. Autorităţile de la Bagdad au invitat România ca, împreună cu alte state, să continue participarea la efortul de stabilizare şi reconstrucţie a Irakului, prin prezenţa mili­ta­rilor români şi după data de 31 decembrie 2008, dată la care a expirat mandatul Coaliţiei Multinaţionale, înfiinţată în baza rezoluţiilor ONU. La data de 22 decembrie 2008, la solicitarea preşedintelui Româ­niei, Traian Băsescu, Parla­men­tul ţării noastre a aprobat continuarea prezenţei forţelor româneşti în Irak după 31 decembrie 2008. În acest con­text, au avut loc negocieri bila­terale româno-irakiene pentru stabilirea detaliilor tehnice ale continuării prezenţei milita­rilor români în Irak. Astfel, militarii români vor asigura sprijin umanitar şi medical în regiunile Tallil şi Bagdad şi vor desfăşura activităţi de instruire şi consiliere pentru forţele de securitate irakiene. Toate a­cestea se subsumează măsu­rilor necesare pentru a pune în aplicare retragerea forţelor Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Australiei, României, Estoniei, Salvado­rului şi NATO în mod com­plet cel târziu la data de 31 iulie 2009.
Ne urcăm în autobuz şi ne îndreptăm spre locul unde vom asista la câteva demons­traţii ale militarilor irakieni pregătiţi de instructori din Armata României.
militari-irakieni-langa-humvee1Mulţi dintre aceşti militari au un trecut mai mult sau mai puţin controversat, pentru că au făcut parte din armata lui Saddam. Sunt dotaţi cu ce­lebrele automate Kalashnikov. În teren, ies cu blindate ame­ricane tip Humvee. Vehiculul pe roţi multirol de mare mobilitate HMMWV este o maşină de luptă blindată de fabricaţie americană. Humvee-ul – aşa cum este cunoscut în limbajul uzual – este destinat pentru deplasarea pe toate categoriile de drumuri, în toate tipurile de teren, de la junglă până la deşert. Se remarcă prin durabilitate şi poate acţiona perioade lungi de timp cu o minimă mentenanţă.
Armata de aproximativ 400.000 de oameni a dicta­torului a fost desfiinţată în aprilie 2003 de administratorul civil american Paul Bremer. Decizia s-a dovedit a fi una catastrofală, până la sfârşitul acelui an ţara fiind cuprinsă de haos. Militarii au plecat în şomaj cu ce arme au putut lua şi cu resentimente faţă de ocupaţia americană încât, şi de nu l-ar fi venerat pe Saddam, nu ar fi avut alt mijloc de a-şi câştiga existenţa decât prin a se pune în slujba insurgenţei sau cel puţin a crimei or­ganizate. La nici patru ani de la acea decizie pripită şi ine­ficientă, disperat că nu mai putea ţine în frâu violenţele din ţară, premierul irakian Nuri al-Maliki a înţeles că „re­concilierea naţională este singura cale garantată către securitate, stabilitate şi pros­peritate. Alternativa, Doamne-fereşte, e moartea, distrugerea şi pierderea Irakului”. Astfel, acesta a recurs la un gest cu adevărat înţelept: i-a invitat pe toţi foştii militari ai lui Saddam Hussein, de la simpli soldaţi la generali, să se alăture noii armate irakiene. Reprimirea militarilor s-a făcut aproape necondiţionat. Li s-a cerut doar loialitate faţă de ţară, aptitudini fizice şi profe­sionale. Acum, dictatorul nu mai este, ţara lor începe să-şi revină la normalitate, astfel că mulţi dintre ei pricep că, încet-încet, o dată ce forţa multi­naţională se va retrage, vor trebui să-şi ia rolul în serios şi să asigure liniştea într-o ţară măcinată prea mult timp de conflicte.
Nivelul temperaturii depă­şeşte 30 de grade Celsius, într-o zi de martie, care, acasă, la Drobeta-Turnu-Severin, nu s-a încumetat niciodată să treacă bariera de douăzeci.

Apus de Soarea în Irak (III)

printre-soldatii-irakieniVântul suflă continuu, vânt de deşert, cald ziua, rece noaptea. Militarii irakieni, unii, nişte copilandri, alţii, îmbătrâniţi prea devreme, simulează, sub privirile atente ale instructorilor români, diverse exerciţii militare. Nu se simt stingheriţi de numărul mare de reporteri şi cameramani, probabil că s-au obişnuit. La finalul simulării, sunt răsplătiţi cu diplome. Se bucură ca nişte copii.
Ne îmbarcăm apoi în auto­buz şi ne îndreptăm spre bază, pentru a servi prânzul. Pe unul dintre scaunele din faţă, într-o plasă, ochim câteva sticle şi doze de suc şi bere fără alcool. Suntem invitaţi să ne servim. Cred că sunt treizeci şi cinci de grade afară. Ne răcorim cu faimoasele sucuri americane Gatorade, gândite pentru spor­tivi,  superioare apei în pri­vinţa rehidratării. Într-un sfert de oră, ajungem în bază. Am uitat să vă spun că şoselele sunt impecabile, dar viteza maximă admisă este de 20 km/oră. Sunt bine suprave­gheate de patrule, care verifică minuţios cum se circulă şi dacă parcarea se face în loc permis. Cine încalcă regulile riscă amenzi usturătoare şi chiar închisoarea.
Ne ridicăm ecusoanele de identificare, fără de care nu am avea voie să ieşim, şi ne îndreptăm spre locul unde urmează să servim masa. Aici, alte reguli: nu ai voie să intri în sala de mese cu ochelarii de vedere pe ochi sau ţinuţi pe cap, nu ai voie să risipeşti mâncarea, adică să nu ceri mai mult decât ştii că mănânci,  pentru că aruncarea mâncării se consideră o ofensă. Ni se reaminteşte că nu avem voie să privim pe cineva, bărbat sau femeie, mai mult de zece secunde, pentru că poate fi considerată hărţuire sexuală. La  intrare, un soldat american ne legitimează. Observ că americanii nu-şi lasă niciodată armele, nici chiar la masă. Înaintea de a păşi în spaţiul îmbietor al cantinei trecem printr-o anticameră, unde ne spălăm pe mâini. Pe pereţi sunt lipite afişe care explică cum trebuie să te speli pe mâini: cu săpun, frecând fieca­re deget în parte, iar întreaga operaţiune trebuie să dureze cel puţin douăzeci  de secunde.
Intrăm în sala de mese şi ne iscălim pe o fişă. Soldaţii au carduri, pe care le scanează la intrare. În dreapta noastră, aşezate ordonat una peste alta, o piramidă de farfurii de plastic. Ceva mai încolo, ta­câ­murile, tot de plastic, ambalate în pungi. Sunt şi caserole, în care poţi să iei mâncare pentru acasă, cum ar veni. Sala este imensă, cât o hală industrială, şi poate rivaliza, prin curăţenie şi bogăţie culinară, cu orice restaurant de lux. Mă simt ca în vacanţă la un hotel cu pachet „all inclusive”: fructe şi salate proaspete, mulţime de sortimente de prăjituri şi îngheţate, tot soiul de prepa­rate din carne sau de brân­zeturi, lasagna, peşte în fulgi de porumb, orez de toate modele, supe şi ciorbe – toate servite de indieni şi pakistanezi în haine scrobite. Nu lipsesc nici dozatoarele cu sucuri, apă şi cafea americană, lungă şi slabă. Oalele din inox în care se află mâncarea, dar şi frigiderele încărcate de cutii cu răcoritoare, lapte normal sau din soia ori doze de bere fără alcool au termometre care mo­nitorizează permanent tem­­peratura. Aici vine să mănânce întreaga suflarea omenească a taberei, de la civili la ofiţeri, soldaţi ori muncitorii care  prestează diverse servicii. Întrucât mi-e foame şi nu am timp de experimente culinare, servesc ce-mi sună cu­nos­cut: o porţie de lasagna, peşte în fulgi de po­rumb, orez, îngheţată şi o prăjitură. Cantina este în­ţesată de plasme, toate setate pe faimosul post de televi­ziune american CNN. Mă sur­prinde faptul că pe cutiile cu ră­coritoare şi lapte, pe dozele de bere şi Pepsi, scrie în, sau şi în, limba arabă. Observ că sunt produse/ambalate în ţara vecină, Regatul Bahrain, des­pre care aflu că este un avan­post al modernităţii în lumea musulmană. Apreciez că acest aspect este bine gândit şi are un impact psihologic uriaş, pentru că militarii oferă din aceste produse localnicilor. Dacă pe ele ar scrie în engleză ori numai în engleză, probabil că indigenii le-ar refuza ime­diat. Cuvintele „made in SUA” pot agrava lucrurile, nicidecum atenua.
Mâncarea este hipercalo­rică, nu te simţi moleşit după o aşa masă, dimpotrivă, îţi vine să dai câteva ture de bază. Toate produsele îţi indică valoarea energetică şi cât reprezintă din necesarul zilnic al unui adult. Cred că dacă aş sta şase luni de zile aici, celor 65 de kilograme pe care le am constant de câţiva ani încoace li s-ar adăuga mai mult ca sigur restul de până la o sută. Probabil că o singură masă depăşeşte două mii de calorii – cât este necesarul zilnic al unui adult. Aici nu stai însă doar la birou, efortul e pe măsură, iar condiţiile vitrege de tem­peratură solicită foarte mult organismul. Oricum, ai noştri par mult mai… împliniţi.
Gust din îngheţata pe care soldaţii români ne-au tot lă­udat-o. Este, într-adevăr, de­licioasă. După ce terminăm de mâncat cu toţii, ne ridicăm şi ne îndreptăm spre frigiderele amplasate într-un capăt al cantinei, de unde putem lua „pentru acasă” două produse. Ne luăm apoi tăvile, aruncăm resturile la gunoi, semnăm la plecare şi ne îndreptăm spre baza românească, „Camp Dra­cula”. Branduirea aceasta ca­zonă – „Rechinii Albi”, „Scor­pionii Roşii”, „Lupii Negri”, „Camp Dracula” mi se pare o strategie reuşită – astfel de denumiri au un impact extra­ordinar şi sunt uşor de reţinut. După ce ne odihnim puţin în foişorul din baza românească, ne pregătim să mergem să vizităm ruinele anticului oraş Ur, faimosul zigurat (edificiu în formă de piramidă cu trepte, având în vârf un templu, specific Mesopotamiei – nota red.) de aici precum şi casa profetului Avram.

Apus de Soare în Irak (IV)

marele-zigurat-din-urLa nici zece minute de mers cu maşina de la baza militară, ruinele oraşului-cetate Ur adăpostesc unul din puţinele zigurate care au rezistat până în zilele noastre, unul din templele uneia dintre cele mai vechi civilizaţii de pe pământ, sumerienii. Anticul popor trasa aici drumuri pavate, punea bazele literaturii epice şi scria în cuneiformă printre primele coduri de legi din lume. Ur este şi unul din leagănele creştinătăţii, în această cetate trăind patriarhul Avram. E trist că  aceste meleaguri, odinioară leagăne ale civilizaţiei, au nevoie astăzi de alte popoare ca să le aducă pe calea… civilizaţiei.
Iată ce frumos descria a­ceste locuri gazetarul german Werner Keller, autorul celebrei  cărţi „Şi Biblia are totuşi dreptate”.  „Dacă am trage o li­­nie din Egipt prin ţările mediteraneene Palestina şi Siria, care să urmeze Tigrul şi Eufratul, prin Mesopotamia spre Golful Persic, rezultatul ar fi o semilună de necon­fun­dat. Cu patru mii de ani în urmă, acest semicerc din jurul Deşertului Arabiei, <<Semilu­na Fertilă>>, cuprindea o mulţime de civilizaţii aşezate una lângă alta ca într-o salbă. Raze de lumină plecau de la ele spre întunericul umanităţii dimprejur. Aici a fost centrul civilizaţiei din Epoca Pietrei până în Epoca de Aur a culturii greco-romane. Prin jurul anului 2000 î.Cr. cu cât te îndepărtai de <<Semiluna fer­tilă>>, cu atât creştea întu­neri­cul şi scădeau semnele de civilizaţie. Era ca şi cum copiii, locuitori ai altor continente, şi-ar fi aşteptat deşteptarea. Din partea răsă­riteană a Medi­te­ranei strălu­ceşte deja o lumină – sunt zilele de prosperitate ale regilor minoici ai Cretei, întemeietorii primei puteri maritime cunos­cute în istorie. Aproape 1000 de ani, fortă­reaţa din Micene şi-a protejat locuitorii şi a doua Troie se înălţase demult pe ruinele celei dintâi. În Balcanii din apropiere, Epoca Tim­purie a Bronzului abia începe. În Sardinia şi vestul Franţei mor­ţii erau îngropaţi în morminte enorme de piatră. Aceste morminte megalitice sunt ultimele manifestări ale Epocii de Piatră. În Britania, se cons­truia cel mai celebru sanctuar al Epocii Megalitice – Templul Soarelui de la Stonehenge – acel gigantic cerc de pietre de lângă Salisbury care rămâne încă un peisaj englez plin de mister. În Germania, pă­mân­­tul era arat cu pluguri de lemn. La poalele Himalaiei, fla­căra pâl­pâitoare a unui avanpost al civilizaţiei din valea Indusului era aproape stinsă. Deasupra Chinei, dea­supra stepelor Rusiei, deasupra Africii, numai întuneric. Şi, dincolo de apele Atlanticului, America în obs­cu­ritatea amur­gului… Măre­ţele piramide e­gip­tene şi templele masive me­sopotamiene au fost martore timp de secole la viaţa dimpre­jurul lor. Aproape 2000 de ani, fermele şi plantaţiile, la fel de mari ca un concern din zilele noastre, au exportat grâu, legume, fructe cultivate în văile cu irigaţie artificială ale Nilului, Eufratului şi Tigrului.”
Ajungem în jurul orei 15 pe platoul unde se află faimosul zigurat. Ne aflăm în locul unde, în urmă cu câteva mii de ani, se ridica maiestuos primul mare oraş dintre fluviile Tigru şi Eufrat. Ur, patria lui Avram, cetate mult mai veche decât Babilonul. În faţa noastră se ridică un edificiu ce seamănă, privit din faţă, cu un trapez isoscel, pe a cărui axă de simetrie o scară cu câteva zeci de trepte te poartă spre „vârf”, spre baza mică, că tot vorbim în termenii geometriei. În jur, cât vezi cu ochii, deşert. Doar cerul pastelat îţi amin­teşte că nu te afli pe un tărâm selenar.
„Cândva, cu 4000 de ani în urmă, câmpuri întinse de grâu şi orz dominau locurile a­cestea. Grădini de legume, livezi de curmali şi smochini se întindeau cât vedeai cu ochii. Aceste câmpii fertile ar putea fi comparate cu fermele de grâu din Canada sau cu plan­taţiile legumicole sau pomicole din California. Bogatele câm­puri şi culturi erau legate de un sistem de canale şi şanţuri în linie dreaptă, o capodoperă a irigaţiei. Încă din Epoca de Piatră, specialiştii folosiseră apa marilor râuri. Cu înde­mânare şi metodic ei duceau apa pe malurile râului, schim­bând întinderile pustii în ve­getaţii paradiziace. Aproape ascuns de umbra palmierilor, Eufratul curgea atunci pe acolo. Acest mare râu dătător de viaţă asigura un intens trafic între Ur şi mare. În acea vreme, Golful Persic tăia mai adânc estuarul Eufratului şi Tigrului. Încă înainte de a se ridica prima piramidă pe Nil, Tell al Muqayyar (cum era numit ziguratul – nota red.) se înălţa deja spre cer. Patru cuburi puse unul peste altul de la cel mai mare spre cel mai mic, alcătuiau turnul din că­rămidă de 25 de metri. Deasu­pra pătratului de la bază, lung de 40 de metri, străluceau etajele de mai sus, în roşu şi albastru, fiecare înconjurat de pomi. Etajul superior forma un mic platou, pe care era situat şi Locul Sfânt, la umbra unui acoperiş de aur. Liniştea domnea deasupra sanc­tuaru­lui, acolo unde preoţii oficiau la mormântul lui Nannar, zeul Lunii. Zgomotul bogatei me­tro­pole Ur, unul din cele mai vechi oraşe ale lumii, abia pătrundea până aici“.((Werner Keller, „Şi Biblia are totuşi dreptate“).
Povestea Urului şi a zi­gu­ratului este fascinantă, spaţiul editorial nu ne permite însă redarea ei. Acum, doar ce a mai rămas din zigurat şi  ruinele din jur amintesc de gloria de altădată a acestei aşezări. Câţiva soldaţi ameri­cani, însoţiţi de un pastor, militar şi el, ascultă, la umbra unuia dintre ziduri, istorisirile ghidului irakian. „În anul 2113 înainte de Hristos, ziguratul avea 26 de metri”, spune ghidul,  într-o engleză uşor co­mică  dar fluentă. „Furtunile de nisip şi ploile au mâncat din creasta ziguratului, iar înăl­ţimea lui a scăzut, cu timpul, la 20 de metri”, adaugă, sub privirile atente ale militarilor americani. Fiecare oraş îşi avea propria zeitate şi era ridicat în jurul unui asemenea templu impunător.  „Templul acesta a fost dedicat zeului Lunii, pentru că sumerienii din Ur se închinau astrului nopţii”, îl mai aud spunând, după care noi, românii, ne retragem şi urcăm cele câteva zeci de trepte până ajungem sus. În depărtare, se vede baza militară. Încercăm să nu o surprindem în cadru atunci când facem fotografii. Len­tilele heliomate ale ochelarilor mei de vedere s-au înnegrit ca tuciul.
Lipsa cherestelei şi a pie­trelor, prea grele pentru a fi importate în cantităţi mari, a avut drept consecinţă realiza­rea clădirilor din cărămizi de lut, uscate la soare şi arse în cuptoare. Având în vedere perisabilitatea acestui material, este surprinzător că multe din­tre aceste structuri sfărâmi­cioase au supravieţuit. Printre contribuţiile sumerienilor la dezvoltarea civilizaţiei se nu­mără primele vehicule cu roţi, roata de olărit şi mai ales scrisul. Începând cu simple pic­tograme şi ideograme, su­merienii au dezvoltat în cele din urmă scrierea cuneiformă, care se realiza pe tăbliţe de lut umed, ce erau apoi uscate pen­tru a păstra mesajul. Aceste tăbliţe au păstrat primele texte literare, bazate pe miturile şi legendele sumerienilor.
Lângă zigurat, o tarabă cu tot felul de suveniruri îşi aşteaptă tăcută vizitatorii.  La o aruncătură de băţ de zigurat se pot vedea şi astăzi zidurile reconstruite ale casei cu 27 de camere care i-a aparţinut familiei părintelui popoarelor, celebrul Avram, profet în Biblie şi, deopotrivă, în Coran, care a părăsit aceste locuri pentru a pune piatra de temelie a poporului ales. Doar câteva smocuri de iarbă se încumetă să reziste în acest deşert cu nisip mai fin ca praful. Soldaţii americani sunt numai ochi şi urechi la spusele ghidului.
Ne învârtim prin camerele numeroase ale vilei tatălui lui Avram, negustor înstărit. Toa­te aceste ruine sunt încon­jurate de sârmă ghimpată, fiind astfel protejate de lă­comia hoţilor de artefacte. Suntem atenţionaţi să fim cu băgare de seamă pe lângă această sârmă, fiindcă taie teribil. După ce mai facem câţiva paşi printre aceste ziduri înlăuntrul cărora în urmă cu mii de ani pulsa viaţa şi în­floreau ştiinţele, ne îndreptăm spre autobuz. Ne bucurăm când aflăm că se doreşte includerea acestui fabulos sit arheologic în circuitul turistic. Lăsăm în urmă ziguratul, să se lupte, în singurătatea pustiitoa­re a acestui deşert, cu vântul aspru şi soarele nemilos.

4 thoughts on “Apus de Soare în Irak (I)

  1. Impresionant!!!!
    Este pentru prima data cand citesc un reportaj despre Irak si ma fascineaza. (De parca nu as fi fost acolo). Am citit totul cu deosebit interes. pacat ca ati stat numai doua zile….
    MULTUMESC!!!!
    In numele tuturor celor care ar trebui sa o faca pentru modul cum ai prezentat totul…..Cred ca esti al doilea jurnalist care nu se leaga de una sau de alta pentru a capta atentia.
    Felicitari!!!

    PS. Cum pot sa am si eu cartile tale cu autograf?

  2. Singurul cuvant care imi vine in minte este: impresionant.
    Mereu am fost fascinata de acest subiect si acest reportaj m-a captivat total.
    Tot respectul din lume, imi doresc sa pot ajunge asa odata..

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s