Apendice la apendicită

Cu o săptămână înaintea Crăciunului celui de-al şaselea an al celui de-al treilea mileniu, m-am certat îngrozitor cu apendicele meu. Nu ştiu ce-l apucase, fusese într-adevăr un an greu. Am hotărât că un control n-ar strica, după ce în prealabil m-am diagnosticat băbeşte: m-am ridicat pe vârful picioarelor, ca un balerin, şi mi-am dat drumul. Să crăp de durere, nu alta!

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când aud de spital, mă fur­nică pe şira spinării!
Medicul mă consultă.
– Musai să te internez!, îmi spune grav.
Era duminică.
– Vino diseară să-ncepem tratamentul cu antibiotice, ca mâine dimineaţă să intri în operaţie.
Am încercat eu între timp să bravez…
Mă internez, încep injec­ţiile din şase-n şase ore şi lungă-i noaptea, ca pentru o santinelă, până când zorii bat în ferestre ca nişte stafii.
E ora 8. Mă pregătesc de ope­raţie, cu un popas pe la cabinetul asistentei.
– Mă, eşti ras?, mă-ntreabă cu vocea-i baritonală.
– Da, doamnă, am fost inspirat! îi răspund şugubăţ.
– Mă, spune-mi dacă eşti ras îndeajuns, că eu nu vreau să-mi urc doctorul în cap pe urmă, continuă.
– Da.
– Oricum nu mai am decât lama asta, adaugă.
– Doamnă, dar nu-i sigilată, zic eu.
– Dar tu nu înţelegi că nu mai am decât lama asta. Du-te şi ia-ţi o lamă, dar nu prea mai avem timp.
– Las că-s ras, îi răspund enervat.
Se face 08.30. Păşesc spe­ri­at în sala de operaţie, mă simt ca răpit de extratereştri…
Stau în capul oaselor pe ma­să şi mă pregătesc de a­nestezie.
– Trebuie să te-ncovoi şi să-ţi ţii bărbia lipită de piept. Să nu te mişti. Vezi, acul ăsta ma­re intră în coloana vertebrală, iar apoi anestezicul îşi va face repere efectul, îmi spune doc­torul.
– Simţi ceva acum?, mă-ntreabă, în timp ce cotrobăie prin măruntaiele mele.
– Puţin, îi răspund uşor jenat.
– Acum, mă doare în capul pieptului, continuu.
– Îmi pare rău, dar apen­dicele e băgat sub ficat. Dacă mai întârziai două ore dădeai în peritonită, zice medicul.
– Iată, am curăţat şi locul, acum te coasem!
– Cum? E gata aşa repede? Ce mişto! Pot să văd şi eu maţul ăla?, întreb entuziast.
– Da, cum să nu!
– Ce urât e, arată ca băşica porcului!
Sunt purtat în cameră.
– Fii atent că nu trebuie să mişti capul vreo trei ore, că altfel rămâi cu dureri! mă aten­ţionează salvatorul meu.
– Vai, dar mă doare spatele. Sunt agitat, mă doare inima, domnule doctor, ce se-ntâm­plă, mă doare inima, întreb spe­riat.
– Stai liniştit, ai palpitaţii. E stresul postoperatoriu, mă li­nişteşte doctorul.
Adorm. Mă trezesc după vreo două ore. E după-amiază. Trebuie să stau nemişcat.
Organele mele, date peste cap de anestezic, încep să-şi revină.
– Trebuie neapărat să fac pipi, aşa mi-au spus, numai că nu-mi vine. Vreau să merg la toaletă.
–  N-ai voie. Nu trebuie să te ridici. Încearcă în sticla asta, mă-ndeamnă asistenta.
– Cum?! Cu atâta lume în salon. Fugi de-acilea! o lămu­resc.
După lungi monologuri… simt că-mi vine. Sunt un în­vingător, ce mai! Dacă aveţi impresia că supliciul se încheie aici, vă înşelaţi. Urmează pro­ba de foc: primul scaun.
– Nu îţi putem da drumul din spital până nu ai primul scaun, pentru că poate faci vreo încurcătură de maţe, mă avertizează asistenta, năru­indu-mi speranţele unei eva­dări cât mai rapide.
O zi-ntreagă nu am voie să mănânc, ci doar să beau apă şi ceaiuri, apoi trec pe supe să­rate fără tăiţei şi iaurturi. Vai, ce greţuri am! Ce dureri de cap! Doamne, ce bine că nu-s femeie şi nu-s nevoit să nasc. Nu-mi amintesc cine spunea că fericirea şi nefericirea sunt o chestiune de organe. Cam avea dreptate!  Halesc perfuzii că mă simt slăbit şi vreau să mă refac. Ah, ce dor anti­bio­ticele astea!
– Hai băiatu’ că deja trebuie să începi să mergi, mă în­cu­rajează doctorul.
Din salon se văd schelele maternităţii pe care autorităţile încearcă de vreo şaişpe ani s-o construiască. La pervaze, în loc de flori, tot felul de plase, borcane şi cutii. E „frigiderul” pacienţilor. A-nceput să plouă.
– Să vezi ce-o să te doară operaţia când e vremea urâtă, mă face atent unul dintre co­legii mei de suferinţă.
Cât urât în jur: schele de beton, copacii schilodiţi şi blo­curile gri şobolan. Mai bine mă uit la televizor, acolo cel puţin lumea e mai colorată. Cică-i cea mai caldă iarnă din ultimii cinci sute de ani. E o căldură în salon!… Ăştia n-au repartitoare la calorifere, care mai sunt şi din fontă, moarte de cald!
Vreau acasă, n-am avut pri­mul scaun, dar vreau acasă. Prin băile din spital suflă vân­tul ca pe Transfăgărăşan. Mă externează. Casă, dulce casă!  Vai, dar ce dureri de cap am. Nu se poate să rămân cu du­rerile astea de cap, o să-nnebu­nesc. Timp de o săptămână, am sfidat secole de evoluţie: am revenit la poziţia iniţială, patrupedă. Mi-era imposibil să stau în picioare!
– Trebuie să bei din când în când câte-un păhărel de cog­nac, cafeaua numai sărată, îmi răsună sfatul medicului.
Am avut şi primul scaun, au trecut şi durerile de cap… Încep să ţopăi ca un ied.
Luni-dimineaţa am fost operat. Peste o săptămână, mai exact duminică la prânz, merg să-mi scoată firele.
– Te găsişi când să vii, în ajunul Crăciunului, zice asis­tenta.
– Acum aşteaptă, adaugă, pătrunsă de spiritul sărbăto­ri­lor.
Aştept. După vreo juma’ de oră, mă preia. Începe să scoată firele.
– Mă, sigur au trecut şapte zile?, mă ia la rost.
– Da.
– Hai că-i gata! Dacă a mai rămas vreunul, te-ntorci tu!…

Legendă:
APENDICITĂ ACUTĂ FLEGMONOASĂ
Bolnavul se internează pen­tru dureri abdominale cu maxim de intensitate în fosa iliacă dreaptă, intole­ranţă digestivă şi discon­fort.
Se intervine chirurgical şi se confirmă diagnosticul de mai sus pentru care se efectuează apendicectomie.
Evoluţie postoperatorie favorabilă spre vindecare per primam.
Se externează cu reco­man­dările:
– evită eforturile fizice mari 2-3 săptămâni;
– scoate firele la şapte zile de la operaţie;
– CM= 14 zile

One thought on “Apendice la apendicită

  1. )))) Rid cu gura pina la urechi, habar nu am cit de actuala este postarea ca data, ca nu am cautat. Doar ca am facut aceias operatie, doar ca in pielea mea de femeie, insa am simtit la fel, astazi mi-au scos firele… Duminica am iesit din spital, eu am stat 5 zile acolo, Da mai, faza e ca scaunul asta , nici la mine nu prea se grabeste sa vina, desi am bagat atita in mine… si ametelile se tin lant, abia de apuc sa ma ridic de pe pat, si parca ma si intirteste cineva… Aia cu intestinele incilcite ma sperie, da … mai… nu stiu ce fac, na. Stau ca plouata si citesc pe net, ceva sa ma bucure… si astept trofeul…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s