Turnu-Severin în patru prieteni sau despre cum a luat naştere Ordinul Cavalerilor Dunăreni

De la stânga la dreapta: gazetarul şi prozatorul Marius Cilibia, poetul Laurian Stănchescu, pictorul-cântăreţ Dragoljub Firulović şi poetul Elvis Dobrescu, în faţa sediului Radioteleviziunii Severin

Laurian Stănchescu este poet, eseist şi critic literar, un împătimit al operei stănesciene sau, mai bine zis, un apostol al lui Nichita Stănescu (apud George Mihalcea). Are în lucru o lucrare monumentală despre viaţa şi opera marelui poet, cuprinzând nu mai puţin de şaisprezece volume, dintre care şase au văzut deja lumina tiparului. Dragoljub Firulović este român din Valea Timocului, un poet absolut extraordinar, unul dintre cei mai mari interpreţi ai Serbiei şi, în acelaşi timp, pictor. Militează împreună, prin cânt, culoare, cuvânt, la ridicarea unei punţi spirituale între România şi Serbia. Am avut o­noarea, la sfârşitul săp­tămânii trecute, de a-i întâlni şi a-i provoca la o discuţie despre viaţa culturală şi spirituală a Severinului. Dialogului nostru i s-a alăturat, puţin mai târziu, şi Marius Cilibia, care nu mai are nevoie de nicio prezentare, fiind unul dintre cei mai apreciaţi şi mai cunoscuţi ziarişti mehedinţeni.

Elvis Dobrescu: Bine v-am găsit, stimaţi domni. Înainte de a fi cuprinşi de volbura în­trebărilor şi răs­punsurilor, aş avea rugă­mintea să le spuneţi citi­torilor noştri ce imbolduri vă poartă paşii pe aceste meleaguri.

Dragoljub Firulović: În­tot­­deauna gândul cu care trec Dunărea este să mă întâlnesc cu fraţii şi prietenii mei din România. Printre ei se numără şi Laurian Stănchescu, datorită căruia cunosc mai bine spiritul şi cultura românească.

Laurian Stănchescu: Am venit în Turnu-Severin pentru că mi-e foarte drag locul acesta, eu născându-mă la Balta, aici fiind străbunicii, bunicii mei. Zic fiind, pentru că moartea lor este un fel de viaţă pentru mine. Am venit să-l facem cunoscut pe Dragoljub Firulović, care este unul dintre cei mai mari interpreţi ai Serbiei, un poet absolut extraordinar, membru al Uniunii Scriitorilor din Serbia, şi, în acelaşi timp, pictor, lucrările lui fiind în foarte multe galerii din Europa. Drept urmare, iată-ne pe amândoi în inima Seve­rinului, încercând să creăm o punte spirituală între Serbia, mai precis Valea Timocului, şi Severin, deocamdată. Vom vedea cum vor decurge lu­crurile, pentru că ştiţi cum este, încerci să faci ceva ex­traordinar, ideea este gene­roasă, dar nu se ştie cât este cuprinsă în gândurile celorlaţi oameni.

„Severinului îi lipseşte o viaţă culturală”

Elvis Dobrescu: Aveţi prie­teni printre scriitorii şi artiştii severineni? Cum gă­siţi viaţa culturală a Seve­rinului? Ce-i lipseşte?

Laurian Stănchescu: Am prieteni printre scriitorii se­verineni, chiar ieri ne-am întâlnit cu Alexandru Dră­ghici, un poet remarcabil, care a debutat în „Luceafărul”, pre­zentat de Ion Gheorghe, un mare poet român. Ce-i lipseşte Severinului? Îi lipseşte o viaţă culturală. Nu este suficient să fii membru al unei uniuni şi să stai în Severin. Înseamnă foarte puţin dacă în jurul tău nu se ştie acest lucru sau dacă nu faci nimic cu harul tău. În clipa în care în Severin pro­porţia dintre lucrurile obiş­nuite care se întâmplă în viaţa omului şi cultură va fi mai mare în partea culturii, de abia atunci putem vorbi despre un început pentru acest oraş. Eu îmi doresc din tot sufletul ca aici să existe o efervescenţă culturală, dar asta depinde foarte mult şi de oamenii din Severin. Dacă ei înţeleg ce înseamnă rolul culturii în viaţa lor personală, atunci mai există o şansă, dacă nu înţeleg, nu există nimic.

Elvis Dobrescu: Din fe­ricire, după mulţi ani de moarte clinică adminis­trativă, lucrurile încep să se mişte şi în domeniul cultural. Există un proiect foarte important pe fonduri europene de reabi­li­tare a Palatului Cultural „Teo­dor Costescu” şi a Cetăţii me­dievale a Severinului.

Laurian Stănchescu: Este îmbucurător, dar trebuie re­ţinut că actul de cultură nu se desfăşoară numai într-o clă­dire, cum este Palatul Cultural „Teodor Costescu”. Să ne aducem aminte de antichitate. Cum se făcea cultura atunci? Trebuie să existe, pur şi simplu, locuri publice, cum erau în Grecia antică sau Roma, locuri publice unde să vină poeţii să recite, muzicienii să cânte, artiştii plastici să-şi expună lucrările. Viaţa spi­rituală a unei cetăţi nu se desfăşoară în clădiri, ci în piaţa publică. Pentru asta ar trebui să existe în fiecare oraş din România o piaţă publică a artei. Eu am să militez pentru această idee, să existe piaţa publică a culturii în fiecare oraş. Dacă noi credem că numai într-un spaţiu închis se desfăşoară cultura înseamnă că nu avem absolut nicio legătură cu fiinţa noastră.

Elvis Dobrescu: În vara anului 2008,  aţi organizat, la Băile Herculane, primul marş cultural din istoria României, dar şi din lume. Marşul a avut ca obiectiv sensibilizarea opiniei pu­blice asupra dis­pariţiei va­lorilor culturale şi a măr­turiilor istorice ale Ro­mâ­niei. Cum a fost re­ceptată ini­ţiativa dumneavoastră? Oare nu acest lucru, ini­ţia­tiva civică, ne lipseşte, din păcate, nouă, românilor?

Laurian Stănchescu: Într-adevăr, în vara anului 2008,  am organizat, la Băile Her­culane, primul marş cultural din istoria României, dar şi din lume. Au participat, printre alţii, Dan Voiculescu, Claudiu Bleonţ, Eusebiu Ştefănescu, Maria Gheorghiu. Din Serbia, au venit atunci fraţii mei Dragoljub Firulović şi Mile Paunović, socotit cel mai mare trompetist din Balcani. L-aş ruga pe Firul să spună el mai departe cum a văzut acest marş cultural.

Laurian Stănchescu şi Dragoljub Firulović

Dragoljub Firulović: A fost o surpriză foarte mare, o idee originală care merită con­tinuată şi chiar extinsă. O astfel de idee nu putea să vină decât de la un poet care îşi iubeşte ţara cu patimă, nu doar declarativ.

Laurian Stănchescu: Am organizat atunci, după marşul cultural, şi un spectacol în centrul oraşului Băile Her­culane. A fost extraordinar, a venit foarte multă lume. În timpul marşului nostru ne-am întâlnit şi cu o nuntă, s-a-ngemănat, iată, iniţiativa cul­turală cu viaţa poporului. A fost frumos.

Dragoljub Firulović: Cul­tura nu poate exista doar în instituţii, ci trebuie să pulseze lângă  oameni. Aceeaşi pro­blemă se întâlneşte şi în Serbia, nu doar în România. Birocraţia este peste tot o barieră în faţa spiritului liber pe care îl pre­supune cultura.

Laurian Stănchescu: Des­chid o paranteză aici. Aduceţi-vă aminte că, la votul de învestitură pentru cabinetul Lucian Croitoru, prim-mi­nis­trul desemnat a venit în Parlamentul României şi şi-a început discursul cu o poezie. După aceea, Varujan Vos­ganian a recitat, la rândul lui, într-o dispută a ideilor, patru versuri din Eminescu. A fost ceva extraordinar să auzim în Parlamentul României ră­sunând poezia. Dar, Mircea Geoană, şi îmi pare rău pentru el că a făcut lucrul ăsta, a spus că poezia nu-şi are locul în parlament, ci în afara lui. Iată cum poezia a fost percepută ca o frivolitate. Păcat. Eu înclin totuşi să cred – cunoscând şi mulţi parlamentari deopotrivă iubitori şi creatori de cultură – că a fost doar un episod nefericit.

„Orice pădure are şi uscături”

Elvis Dobrescu: Care este relaţia dintre românii din Valea Timocului şi oficialităţile sâr­be?

Dragoljub Firulović: La ce anume vă referiţi mai exact?

Laurian Stănchescu: Dragă Elvis, permite-mi să refor­mulez eu întrebarea, pentru că văd că tu te sfieşti. Firul, în România se spune că în Valea Timocului românii sunt per­secutaţi, că sârbii se poartă urât cu ei. Tu ştii mai bine cum stă situaţia pentru că trăieşti acolo. Cum stau de fapt lu­crurile?

Dragoljub Firulović: Orice pădure are şi uscături. E valabil şi pentru sârbi, şi pentru români. E adevărat că şcolile de aici nu au fost niciodată în limba română. În opinia mea, ar fi bine ca la şcoală să fie măcar ca opţiune facultativă limba română.  Cum la fel de bine trebuie să existe şi biserică în limba română. Din păcate, problema timocenilor a fost şi este politizată în ambele ţări.

Laurian Stănchescu: Ma­rius, aş vrea să te alături discuţiei noastre, şi să continuăm ideea pe care redactorul-şef al ziarului a enunţat-o puţin mai devreme: ce se poate face pentru viaţa culturală şi spirituală a Severinului?

Marius Cilibia: Din pă­cate, şi eu mi-am exprimat de multe ori nemulţumirea faţă de această stare de lucruri. În afară de noi cei care scriem, de voi cei care sunteţi deja consacraţi, de cei care pic­tează, de cei care cântă, se pare că nimeni altcineva nu doreşte sprijinul acestei comunităţi de artişti, cu totul şi cu totul speciale până la urmă, al cărei efort dăinuie peste ani, iar nu discursurile oamenilor din administraţia publică locală ori ale politicienilor. Este motivul pentru care am şi adresat un apel celor care conduc des­tinele oraşului, ca să fie sprijinită această comunitate.  Primul pas ar fi ca adminis­traţia publică locală să achi­ziţioneze ceea ce produc aceşti oameni şi să facă în felul ăsta o carte de vizită oraşului ori judeţului. Iată ce se întâmplă, şi sunt convins, Laurian, că şi tu te-ai întâlnit cu o astfel de situaţie. Atunci când îţi vine o delegaţie din străinătate care vrea să cunoască Severinul şi să se înfrăţească cu el sau să colaboreze cu el, de obicei se dau nişte gablonţuri, nişte ipsosuri, nişte străchini pe care nu scrie nimic. În acelaşi timp, s-ar putea achiziţiona picturi, partituri, chiar scrieri, ale oamenilor de aici, care fac efortul acesta pentru sufletul lor, dar şi pentru comunitatea în care îşi desfăşoară până la urmă activitatea, pentru că altfel cântul, culoarea, cu­vântul nu dăinuiesc decât dacă au adresabilitate către ceilalţi. Ar putea autorităţile locale să achiziţioneze o cotă parte din ceea ce produc oamenii de cultură din oraş – simbol mai frumos al unei comunităţi decât opera artiştilor ei nu poate exista…

Elvis Dobrescu: Lip­seşte, din păcate, cu de­săvârşire, o gândire de mar­keting cultural…

Laurian Stănchescu: Hai­deţi să iniţiem noi, cei patru oameni din acest birou, un comitet de sprijin pentru cultura severineană. Asta ar fi ideea, formula poate fi găsită. Mergem la oficialităţi, o să fac şi eu apel, din Bucureşti, către oficialităţile judeţului Me­hedinţi, prin intermediul presei scrise, prin televiziuni. Eu sunt convins că, o dată mesajul nostru direcţionat astfel, poate avea ecou la oficialităţi.

Marius Cilibia: …şi poate fi şi un rezultat, pentru că cel puţin la nivel spiritual, lângă noi se află şi prietenul nostru Valentin Vasilescu, chiar dacă acum este bolnav şi lipseşte fizic dintre noi.

Laurian Stănchescu: Valen­tin Vasilescu, Alexandru Dră­ghici…

Marius Cilibia: Categoric, dar referindu-ne doar la noi cei patru care suntem aici, şi cu Valentin cinci – pentru că niciodată, când vine vorba de bărbaţi, nu e bine să defilezi în număr par – eu zic să înfiinţăm, pentru că Draguljub este de la sud de Dunăre şi deja asociaţia noastră are respiraţie internaţională, un Ordin al Cavalerilor Dunăreni.

Laurian Stănchescu: Este absolut minunat. Ordinul Ca­valerilor Danubieni…

Marius Cilibia… dună­reni… Ideea a fost lansată, ordinul este ca şi înfiinţat, acum trebuie doar să-l mai punem pe hârtie. Eu, de obicei, nu las ideile să moară, şi sunt convins că, prin dăruirea voastră, a celorlalţi oameni care ni se vor alătura, va avea efect.

Laurian Stănchescu: …şi sunt convins că mulţi fraţi şi prieteni din Serbia ni se vor alătura.

„N-ai să găseşti un italian care să-l înjure pe Dante”

Elvis Dobrescu: Cu per­misiunea dumneavoastră şi privitor la ceea ce înseamnă respectul arătat valorilor, aş vrea să vă spun că am rămas impresionat atunci când, într-un hotel din Italia, am găsit, la recepţie, un tablou cu frag­mente din „Divina co­media”, opera poetului lor naţional, Dante Ali­ghie­ri. Vă imaginaţi vreodată că vom vedea „Luceafărul” lui Eminescu la intrarea într-un hotel din România?

Laurian Stănchescu: Ex­tra­or­dinar.

Marius Cilibia: După cum n-ai să găseşti un italian care să-l înjure, chiar dacă nu-l apreciază pe Dante Alighieri. Din păcare, români s-au găsit extraordinar de mulţi care l-au înjurat pe Eminescu, care i-au creat o falsă biografie, şi-au dedicat viaţa demitizării lui Eminescu…

Elvis Dobrescu: … lui Eminescu, lui Nichita…

Laurian Stănchescu: Este trist şi adevărat, şi nu îmi explic ce-i cu aceşti oameni. Îmi amintesc că, în urmă cu ceva timp, sărbătorindu-l pe Eminescu, academicianul Eugen Simion ne mărturisea un lucru îngrozitor. După cum ştiţi, Domnia Sa a publicat toate manuscrisele lui Emi­nescu, ceea ce reprezintă o mare realizare pentru spiri­tualitatea românească şi, în loc de recunoştinţă, de ce a avut parte? A fost acuzat şi cercetat de DNA că ar fi cheltuit banii pentru Eminescu. Total fals, pentru că nu a văzut un leu, banii s-au dus undeva într-un cont, iar manuscrisele au apărut. Este incredibil ce i se poate întâmpla acestui om care a făcut cel mai mare bine poporului român, publicând manuscrisele lui Eminescu.

Marius Cilibia: Laurian, există personalitate a spi­ritualităţii româneşti care să nu fi fost înjurată măcar postum?

Laurian Stănchescu: Nu există. Noi suntem campioni la aşa ceva…

Marius Cilibia: … cam­pioni la înjurăturile propriilor valori şi la pasa cu călcâiul…

Elvis Dobrescu: Laurian, ai în lucru o antologie despre viaţa şi opera lui Nichita Stănescu, purtând titlul „Râsu’-plânsu’ lui Nichita Stănescu”. Cum s-a născut acest ambiţios pro­iect edi­torial?

Laurian Stănchescu, apostolul lui Nichita Sănescu

Laurian Stănchescu: Nu este o antologie, sunt aproape şaisprezece volume, din care au apărut şase până acum. Vreau să vă spun că astea le-am adunat în timp de 11-12 ani, între timp am mai adunat, am găsit aproape 800 de poezii inedite risipite de Nichita prin ţară… Nichita este infinit, nu se termină cu Nichita aceste cărţi pe care le adun eu despre el.

Elvis Dobrescu: George Mihalcea spunea despre dumneavoastră că sunteţi un apostol al lui Nichita Stănescu. V-aş ruga să ne destăinuiţi cum a luat naştere această legătură atât de strânsă cu marele poet. Cum l-aţi cunoscut pe Nichita? Cum era Nichita Stănescu văzut de Laurian Stănchescu?

Laurian Stănchescu: Eram în Strehaia, prin 1974 – 1975, şi auzisem de Nichita şi de poezia sa. M-am dus la Biblioteca Orăşenească, am răsfoit volumele lui Nichita, iar la un an sau doi a apărut „Starea poeziei”. În clipa în care am citit această carte, mi-am dat seama că Nichita este unul dintre cei mai mari poeţi ai lumii. Un geniu, mi-am spus în mintea mea de copil. Gândul meu a fost atunci să-l cunosc pe Nichita, şi l-am cunoscut mai târziu. Apropierea mea de Nichita Stănescu cred că s-a făcut prin aceeaşi credinţă faţă de cuvânt şi faţă de poezie şi de a face ceva pentru ţara asta. Culmea, pot să fiu socotit un om desuet, vechi, dar eu îmi iubesc ţara, încă mai cred că există patrioţi în această ţară, încă mai cred că există oameni care cred în destinele României şi îi vor binele.

„Nichita este un poet total necunoscut în ţara sa”

Elvis Dobrescu: Cum apre­ciaţi că este receptat Nichita Stănescu la 27 de ani de la trecerea sa în împărăţia îngerilor? Credeţi că Nichita Stănescu mai este citit astăzi, credeţi că poezia lui mai are impact asupra generaţiilor tinere?

Laurian Stănchescu: Ni­chita este un poet total necunoscut în ţara sa.

Marius Cilibia: Din păcate, aşa este. Şi Nichita, şi Emi­nescu suferă de o lipsă de popularitate în ţara asta.

Laurian Stănchescu: Exact, pentru că nu există nimeni care să publice toată opera lui Nichita în ediţii de masă, cum era Biblioteca pentru toţi.

Elvis Dobrescu: Şcoala are vreo vină în toată această ecuaţie?

Laurian Stănchescu: Şcoala nu are nicio vină. Vină are comisia aceea naţională care decide cine să intre şi cine nu în manualele şcolare. Dascălii nu au nicio vină, pentru că ei lucrează după manualele şcolare, dar eu sunt convins că, în pofida acestor situaţii,  cei care au vocaţie ştiu cum să promoveze spiritualitatea românească.

Elvis Dobrescu: Să vorbim şi despre Uniunea Scriitorilor din România. Recent au avut loc noi alegeri, Nicolae Manolescu a fost reconfirmat în funcţia de preşedinte al acestei instituţii.  Într-un memoriu de dată recentă, Constantin Stan pleda pentru reforma­rea acestei instituţii. „Nu mai putem doar să cârpim ca până acum, este nevoie de reformare, de recons­truc­ţie”, aprecia Domnia Sa.

Laurian Stănchescu: După noul statut, se vrea ca Uniunea Scriitorilor din România să devină o voce naţională şi să aibă un cuvânt de spus în toate aceste lucruri despre care am vorbit.

Elvis Dobrescu: Cum ve­deţi poezia noastră contem­porană? Pe care dintre poeţii tineri aţi paria?

Laurian Stănchescu: Ca să răspund doar în spiritul ideii tale, eu nu pariez la începutul cursei, ci la sfârşit.

Marius Cilibia: Nu cred că sunt nume care să impună atât de mult încât să constituie o miză pentru un pariu. Sunt puţini poeţii – chiar dacă românul s-a născut poet – care să se fi impus din tinereţe. Dacă e să mă gândesc la un poet oltean şi pe care îl cunosc foarte bine, dar care nu mai este aşa de tânăr, nu mai este la începutul carierei, dar a cărui voce a răsunat puternic la debut şi încă răsună, mă gândesc la Constantin Preda, care scrie o poezie bine consolidată, cu mesaj autentic. Cred că e mult mai uşor să faci pariu pe proză decât pe poezie, pentru că poezia e o stare cu totul şi cu totul specială, chiar şi pentru poeţi.

Marius Cilibia şi Dragoljub Firulović, la o ţigară…

Laurian Stănchescu: E adevărat, poetul nu trăieşte într-o revelaţie continuă. Chiar şi pentru poet, ceea ce scrie poate deveni o revelaţie după ce scrie poezia.

Elvis Dobrescu: Mai avem nevoie de poezie, domnilor?

Marius Cilibia: Poezia face parte din natura umană, ea exprimă natura umană, o defineşte. Avem nevoie pentru că suntem oameni, avem simţăminte, avem trăiri, iubim, urâm, suferim, pentru că asta e poezia, starea de suferinţă exprimată în cuvinte.

Laurian Stănchescu: Are dreptate. Poezia este starea primordială a omului, care, în timpul nostru, s-a ascuns în nefiinţa lui, care face parte tot din fiinţa lui. E undeva departe de el dar există. Ei, lucrul acela trebuie căutat în fiecare om.

Marius Cilibia: Acolo îţi trebuie starea de graţie, ca s-o găseşti şi să o pui pe hârtie. Practic, tu ai puţine lucruri de făcut, numai că Dumnezeu trebuie să îţi dea starea res­pectivă.

Advertisements