Jurnal londonez (I)

Primul impact cu civilizaţia britanică, mai ales pentru un est-european, poate fi copleşitor. În primul rând, aici întâlneşti toate naţiile pământului. Apoi, transportul lor public merită toată aprecierea, fie că vorbim de calea ferată, de celebrul metrou londonez sau de cel rutier. Noi, românii, nu putem fi decât invidioşi: la cât de catastrofală este situaţia cu sistemul nostru de transport public, la cât de proaste sunt drumurile şi la cât timp pierdem în trafic, faptul că trenul sau autobuzul ajung la ora exactă indicată pe panou pare un eveniment şi nu o normalitate. Este un prim semn de civilizaţie. Apoi, din momentul în care pui piciorul pe tărâm britanic, nu te rătăceşti. Ar fi imposibil. Peste tot sunt tot soiul de pancarte, afişe, simboluri care te ajută şi te îndrumă. Dacă nu eşti lămurit, este suficient să întrebi pe cineva din jurul tău: aici lumea este „bolnavă” de amabilitate. Este absolut fascinant să vezi cum oameni de toate naţiile reuşesc să convieţuiască în pace şi bună înţelegere. Este firesc: bogăţia imperiului britanic a atras, de-a lungul timpului, milioane de oameni din toate colţurile lumii. Toţi aceştia trebuiau să fie integraţi, altfel s-ar fi ivit răzmeriţe la fiecare colţ de stradă. Iar sistemul este nemilos cu cei care se abat de la reguli.

De exemplu, în gară, panoul de informaţii te sfătuieşte să cumperi bilet, altfel vei plăti preţul… nechibzuinţei. Amenda poate ajunge până la o mie de lire iar poza ta poate apărea pe panoul respectiv. „Chiar vrei ca prietenii, familia sau angajatorii să-ţi vadă poza pe acest panou?”, suna una dintre întrebări. Totodată, nu te poţi sustrage plăţii amenzii, pentru că ajungi la tribunal. Şi iată cum până şi ultimul venit învaţă că aici nu e bine să trişeze ci să accepte regulile jocului dacă vrea să se integreze.

Mă gândesc cu tristeţe la cât de păguboasă poate fi instituţia „naşului” la noi; mă refer, evident, la conductorul de tren. Noi învăţăm, practic, încă de mici, să încălcăm regulile, să trişăm, să fentăm, să măsluim, ajutaţi, evident, de reprezentanţii statului. O nefericită experienţă, care, precum celula canceroasă, se extinde şi ne acaparează întreaga fiinţă.

Transportul public nu este nici ieftin dar nici scump, existând posibilitatea să beneficiezi de mari reduceri dacă cumperi un Oyster card, pe care îl poţi reîncărca aşa cum procedezi cu cartelele telefonice. Autobuzele sunt aşa cum vi le imaginaţi: roşii şi cu etaj.

Este greu să te simţi străin pentru că aici găseşti o bucăţică din ţara ta la fiecare colţ: un  restaurant, o brutărie, o mică afacere începută de imigranţi etc.

27 iulie 2010,

Londra

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s