“Aş spune că e un adevărat infern să-l traduci pe Nietzsche”

interviu cu traducătorul Simion Dănilă

Iunie 2004

Simion Danila

Situată la 14 km de Lugoj, localitatea Belinţ este una dintre cele mai vechi aşezări bănăţene, fiind atestată documentar în anul 1369. Aici trăieşte şi creează profesorul Simion Dănilă, traducătorul operelor nietzscheene în limba română. Om mic la stat, dar mare la minte şi la suflet, profesorul Dănilă este şi “Cetăţean de Onoare” al Belinţului. S-a născut în anul 1943. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi este cunoscut îndeosebi ca traducător al lui Friedrich Nietzsche în româneşte: Poezii (Univers, 1980); versurile din Ştiinţa voioasă (Humanitas, 1994); primele cinci cărţi din Opere complete în 15 volume (Hestia, 1998-2004). A mai tradus: Frank Wedekind, Teatru (Univers, 1982); Andrei A. Lillin, Vânzătorul de măşti (Kriterion, 1991); Cântecul nocturn al călătorului (antologie bilingvă din lirica germană, Hestia, 1996). Premiul USR, Filiala Timişoara (1998), pentru traducerea vol. 1 (Poezia) din Opere complete de Fr. Nietzsche.

Elvis Dobrescu: Bine v-am găsit, domnule profesor Dănilă. Cum trece timpul aici, mai are răbdare cu oamenii?
Simion Dănilă: Timpul trece la fel ca peste tot: inexorabil; şi uite-aşa, încet-încet, trecui şi de 61 de ani. Timpul se scurge în ritmul său, cu destulă răbdare şi îngăduinţă. Numai noi percepem altfel scurgerea lui în diferite etape ale vieţii noastre: lentă în tinereţe, când avem impresia că timpul stă pe loc (altminteri nu ni l-am risipi cu atâta inconştienţă), şi rapidă la bătrâneţe, când constatăm că ne-ar mai trebui câteva vieţi ca să ne realizăm proiectele.
E.D.:Traducătorul se află întotdeauna între două focuri, nu?
S.D.: Da. Este foarte greu să spui ce este mai important pentru traducător: să ştie foarte bine limba din care traduce sau limba ţintă, limba în care traduce. Ideal ar fi să le cunoşti pe amândouă, dar, întrucât traducătorii lucrează asupra limbii lor proprii, în cazul nostru asupra limbii române, este foarte importantă cunoaşterea acestei limbi, mai importantă decât cunoaşterea limbii germane. Însă şi atunci când traducătorul cunoaşte la perfecţie ambele limbi, el nu scapă de cele două „focuri”, cum bine ai spus. Înţeleg cuvântul foc în două feluri: ca „ardere” şi ca „tir; constrângere”. Deci, ca să realizezi o bună traducere, trebuie să fii mistuit de aceleaşi combustii care-l pârjolesc lăuntrric pe autorul străin, iar pe de altă parte, să „adulmeci” şi să redai în limba proprie stilul acestuia, care este „cucerirea unei libertăţi individuale asupra constrângerilor convenţiei colective”, ca să-l citez pe Pierre Guiraud, cunoscutul stilistician francez.
E.D.: Cum şi când l-aţi “întâlnit” pe filozoful german?
S.D.: Cu Nietzsche m-am întâlnit în anii Facultăţii, când o seamă de scriitori români au fost “reabilitaţi”. A fost recuperat Goga, care era socotit scriitorul nostru ultranaţionalist, atunci a început prima dată să se vorbească deschis despre Goga şi au apărut poeziile lui, interzise multă vreme. Atunci au fost recuperaţi Lucian Blaga, Ion Barbu – aceştia nici nu pot fi înţeleşi fără Nietzsche. O dată cu apariţia primelor cărţi ale lui Blaga, a început să se vorbească tot mai mult despre influenţa lui Nietzsche asupra sa. El a scris, de pildă, un eseu, Fenomenul originar, în care Nietzsche ocupă un capitol foarte important. Ion Barbu, cu vitalismul extraordinar din prima perioadă a creaţiei sale, când evocă Elada lui Nietzsche, scrisese chiar şi o poezie închinată filozofului. Scrisese mai apoi şi o poezie dedicată Căpitanului (Corneliu Zelea Codreanu), care, zice-se, ulterior a fost închinată lui Bălceascu, deci cumva era justificată, în acele circumstanţe, ţinerea lui Barbu în umbră. Poezia lui Barbu din prima perioadă nu s-ar putea înţelege fără a-l cunoaşte pe Nietzsche. Curiozitatea aceasta ne-a determinat, pe mine şi pe colegii mei, să căutăm bibliografie. Nu exista la noi nici o carte a lui Nietzsche tradusă după 1944. Cărţile traduse anterior erau de negăsit. Se tradusese Anticristul şi Aşa grăit-a Zarathustra – în două versiuni. George Silviu a mai tradus nişte poezii, în colecţia BPT, dar nu se mai găseau la data respectivă. Profesorii noştri vorbeau deci despre Nietzsche şi despre influenţa lui asupra literaturii române, dar noi nu aveam textele lui, şi, odată, intrând la anticariat, am găsit acolo o carte de poezii. Era o ediţie a poeziilor lui Nietzsche apărută în Elveţia în 1927. M-am bucurat foarte mult, m-am şi mirat că nu o cumpărase nimeni, dar, de fapt, numai ce apăruse, pentru că eu treceam pe-acolo aproape zilnic şi mă uitam la fiecare carte din rafturile cu literatura germană. Am dat astfel peste cartea aceasta. Atât de mult m-a încântat, încât colegii mei mi-au scris pe carte un “memento”: “Bucuria lui Simion Dănilă din ziua de 29.04.1965”. Într-adevăr, a fost o adevărată bucurie pentru mine, am citit-o şi am început să traduc. Eram încă student, aveam colegi la secţia germană, şi ei m-au încurajat, au citit cum am tradus, le-a plăcut, şi, încet-încet, fără nici un scop, fără să mă gândesc a publica vreodată cele transpuse de mine în româneşte, am tot tradus din cartea aceasta, am mai găsit între timp şi alte cărţi şi am tradus şi din ele, am făcut o selecţie şi am aşteptat. Prin ’73, când m-am decis să le public, le-am dus la Editura Univers. Momentul însă nu era deloc prielnic. A stat manuscrisul meu acolo aproape şapte ani, dar, între timp, au apărut şi alţi cărturari români interesaţi de a apărea Nietzsche în româneşte, printre care Victor Ernest Maşek, esteticianul din Bucureşti. El voia să scoată Naşterea tragediei din spiritul muzicii. Manuscrisul meu a ajuns la el în mână la un moment dat şi atunci, pe filiera Liiceanu şi alţii, a putut să apară în fine în 1980. Între timp însă, ei scoseseră Naşterea tragediei într-un volum de eseuri, De la Apollo la Faust, unde mai figurează trei autori germani. După aceea, eu n-am mai tradus, nu că n-aş fi vrut, dar n-avea nici un sens, fiindcă nimeni nu mai era interesat de Nietzsche la edituri. A mai apărut totuşi o traducere, Cazul Wagner (1983). Apăruse însă şi La moartea lui Zarathustra nu plânge nimeni de Lucia Dumitrescu- Codreanu, o carte care a descurajat şi mai mult traducerile din Nietzsche în limba română. Acum, ca să nu sărim peste acest moment, cine mai îndrăznea să traducă din Nietzsche, când la noi apăreau cărţi cum este Esenţa reacţionară a nietzscheanismului de S. F. Oduev? Ori Mic dicţionar filozofic de M. Rozental şi P. Iudin (ESPLP, 1955), din care îţi supun atenţiei acest pasaj despre Nietzsche: “Filozof idealist german, reacţionar extremist, apologet făţiş al exploatării burgheze şi al agresiunii, precursor direct al ideologilor fascişti”. Era suficient să citeşti acestea ca să-ţi piară cheful de a te mai apropia de opera lui Nietzsche. Dacă iei „Revista de Filozofie” din 1990 încoace, vei fi surprins să constaţi cât de nepregătiţi erau filozofii noştri în a-l recepta pe Nietzsche. Au fost două mari aniversări. În 1994 s-au împlinit 150 de ani de la naşterea lui Nietzsche. Pentru „Revista de Filozofie” a trecut neobservat acest lucru. La Humanitas însă au apărut atunci două volume. Abia în 2000 – Nietzsche a murit în 1900 -, la centenar, apar două articole mai consistente despre Nietzsche. Aceasta era situaţia. Terenul acesta, al exegezei nietzscheene, e încă un teren absolut fertil, ca să nu zic virgin, pentru cel ce ar vrea să se angajeze pe acest drum . Tinerii care ar dori să se ocupe de Nietzsche ar putea scrie liniştiţi, pentru că încă nu au concurenţă.
E.D.: Sunteţi deopotrivă lingvist şi traducător. Unde vă simţiţi cel mai mult acasă?
S.D.: Într-un fel, pregătirea mea lingvistică m-a condus la traducere. Nu mi-am propus să ajung traducător, dar necunoaşterea la perfecţie a limbilor străine te îndeamnă să traduci. Tot ce citeşti, simţi nevoia să traduci. Spune şi Şerban Foarţă lucrul acesta. E valabil pentru orice traducător. Deci cunoaşterea limbii române ca lingvist mi-a folosit foarte mult şi m-a condus inevitabil şi la traducere. Făcusem germana în facultate şi, vrând-nevrând, am început să traduc texte. În traduceri, trebuie să valorifici toate variantele limbii: şi varianta geografică, şi cea istorică, şi cea socială (argouri, jargoane). Când spun geografică, am în vedere dialectele, graiurile – dacă o rimă îţi cere un cuvânt din grai, poţi să-l foloseşti în traducere, nu-i nici o impietate. De altfel, dicţionarele noastre serioase dau variantele regionale ale cuvintelor. Cunoaşterea sub acest aspect a limbii m-a ajutat foarte mult în traducere. Eu, din lingvistică, m-am apropiat mai mult de dialectologie şi onomastică. Or, dialectologia îmi facilitează de cele mai multe ori traducerea mai exactă a unor texte germane în limba română. Pot spune, aşadar, că mă simt la fel de confortabil în traducere, ca şi în lingvistică.
E.D.: Cum este să-l traduci pe Nietzsche în limba română? E o muncă titanică, nu?
S.D.: Aş spune că e un adevărat infern. Când am început să traduc, prin contract, cu Editura Hestia, realizasem performanţa de a traduce cinci pagini pe zi. În momentul de faţă, cu greu depăşesc două pagini, fiindcă am ajuns la operele cele mai dificile ale lui Nietzsche, cum este Dincolo de bine şi de rău sau Despre genealogia moralei, care sunt ultimele opere mari ale lui Nietzsche. După aceea, el are un volum cu mai multe scrieri mărunte, şi ele foarte importante, deşi sunt în jurul a o sută de pagini fiecare. Despre Ecce homo, de pildă, Nietzsche spune că cine reuşeşte să-l traducă, acela este într-adevăr un traducător bun. N-am ajuns încă la Ecce homo, şi sunt deja inhibat de această afirmaţie a lui Nietzsche, pe care vreau să o dau pe coperta volumului. Traducând, mergând din carte-n carte, te pregăteşti şi pentru aceste opere mai dificile de tradus. Mai mult, Nietzsche este greu de tradus fiindcă e un creator de limbă. Întâlnesc cuvinte pe care dicţionarele uzuale ale limbii germane nu le înregistrează. Şi e foarte uşor de creat cuvinte în limba germană. Aici, procedeul numărul unu de îmbogăţire a vocabularului este compunerea. Dar cum echivalezi, când nu este suficient să le pui alături şi să le traduci pe fiecare în parte? Asta-ţi dă multă bătaie de cap, pe de o parte; pe de altă parte, Nietzsche, cu vitalismul lui extraordinar, recurge la perioade, la frazele acelea ample cât o pagină, care presupun suflu. Francezii, de pildă, fragmentează fraza lui Nietzsche, cu punct şi virgulă, cu punct. Nu pot s-o ducă la capăt. Or, eu n-am ce face, sunt obligat să redau întocmai aceste fraze; chiar noile traduceri, şi în franceză, dar mai ales în italiană, caută să respecte întru totul fraza lui Nietzsche, amploarea şi ritmul ei. Zarathustra este un poem, de pildă, acolo două silabe accentuate una lângă alta nu prea se găsesc. Apare un ritm în acest fel, şi el trebuie respectat pe cât se poate.
E.D.: Cum e să traduci poezia lui Nietzsche? Aţi scris şi dumneavoastră poezie? Trebuie să ai o anumită structură?
S.D.: Este preferabil ca un poet să fie tradus de un poet, nu?, un romancier să fie tradus de un romancier ş.a.m.d. Eu am scris poezie, dar n-am publicat decât foarte puţin, şi cred că nici nu voi publica. Nu mă simt poet, sau poate că mă manifest prin aceste traduceri, dar nu-i chiar aşa de imposibil de tradus poezia lui Nietzsche. Poezia lui este şi cu formă fixă, şi în vers liber, dar nu-mi ridică greutăţi. Mie chiar îmi convine să traduc poeziile cu formă fixă, fiindcă aici poţi să fii creator, poţi să-ţi arăţi măiestria, dacă o ai, pentru că, dacă n-o ai, nu poţi traduce nicicum. Antologia pe care aţi pomenit-o reprezintă traducerea unor poezii cu formă fixă din limba germană şi a constituit un pariu cu mine însumi. Eu singur mi-am ales nişte poezii cu formă fixă, dificile de tradus şi care să nu depăşească zece versuri – un adevărat tur de forţă. Sunt poezii renumite aici, din Goethe de pildă; chiar am vorbit odată cu Ştefan Augustin Doinaş, care tradusese Cântecul nocturn al călătorului, şi care mi-a spus: „Opt variante am pentru această poezie, am publicat două.” „ Întâmplarea face, i-am răspuns, că şi eu am opt variante şi am publicat tot două.” Însă nu înseamnă – cum spunea şi Doinaş – că sunt mulţumit. Din cele opt variante ale mele, pe ultima, care apare în această antologie, o consider cea mai frumoasă, dar sunt convins că s-ar putea traduce şi mai exact şi mai frumos. E o plăcere. Faptul că te supui tiparului unui alt poet nu este ceva umilitor, este o emulaţie, am putea spune, îl concurezi. Voi, ca poeţi, nu-l concuraţi pe marele Creator, pe Dumnezeu? E o mare îndrăzneală să faci poezie, fiindcă îţi propui într-un fel să-l concurezi chiar pe Dumnezeu şi să-ţi exprimi nemulţumirea faţă de creaţia lui făcută de mântuială, cum ar zice Emil Cioran. Aşa ar fi poetul, şi aceasta este şi soarta traducătorului. El concurează cumva cu scriitorul pe care îl traduce, şi nu e uşor lucru.
E.D.: Aţi fost în Germania?
S.D.: Am fost, dar nu pentru a-mi îmbogăţi cunoştinţele de limba germană, pentru că am ajuns acolo foarte târziu. Eu am predat limba germană elevilor mei, însă în şcoală se predă la un nivel foarte scăzut. La un moment dat, după ce am tradus poezia lui Nietzsche, am făcut o mare pauză, o sincopă în domeniul acesta al traducerii. Nu credeam că am să mai ajung să-l traduc vreodată, şi m-am ocupat mai mult de lingvistică. Când s-a ivit ocazia şi Lucian Alexiu, de la Editura Hestia, m-a solicitat să-l traduc pe Nietzsche în limba română şi el să-l editeze, am fost de acord şi am marşat la ideea aceasta, nu mi-am prea dat seama ce înseamnă, dar, traducându-l pe Nietzsche, pot să spun că m-am perfecţionat în limba germană. În limba germană scrisă, pentru că, dacă ar fi să vorbesc, păţesc ca Doinaş, traducătorul lui Faust, care, spune folclorul traducătorilor, trebuia să cumpere undeva în Germania două bilete de călătorie cu trenul şi nu-i venea pe limbă cuvântul, fiindcă Faust nu călătorise cu trenul niciodată, nu? Aşa mi se poate întâmpla şi mie, limbajul lui Nietzsche nu este limbajul uzual şi deci îmi vine greu să susţin o conversaţie „plebee” în limba germană. Limbajul nietzschean însă mă ajută să-nţeleg texte nemţeşti dificile.
E.D.: Chiar Cioran, marele stilist al limbii franceze, românul care a scos această limbă din cămaşa de forţă, avea dificultăţi în exprimare.
S.D.: E altceva când conversezi, altceva când scrii, dar, fiindcă aţi pomenit de Cioran, el era un nietzschean. Nu prea recunoştea făţiş, dar cine-i citeşte operele îşi dă seama de lucrul acesta. Eu aş zice mai mult, l-aş parafraza pe Cioran. Vorbind despre Bach, el spune: “Dacă e cineva pe lumea asta care să-i datoreze totul lui Bach, acela e Dumnezeu”. Aş spune şi eu că, dacă e cineva pe lumea asta care să-i datoreze totul lui Nietzsche, acela e Cioran. Se vede din cărţile lui foarte clar. De fapt, s-a şi scris. Lucia Gorgoi din Cluj a publicat lucrarea Friedrich Nietzsche şi cultura română interbelică, plină de informaţii şi subtile analize comparative.Care sunt scriitorii influenţaţi puternic de Nietzsche? Blaga, Cioran, Mircea Eliade şi mentorul ultimilor doi, Nae Ionescu. Deci s-a scris despre nietzscheanismul lui Eliade şi Cioran. Nu înseamnă că nu se mai poate scrie. Mai ales despre Eliade, de pildă. Vă aduceţi aminte ce scandal a provocat în Occident cartea Alexandrei Laignel-Lavastine, Cioran, Eliade, Ionesco: L’oubli du fascisme – Uitarea fascismului. Ea recurge la texte ale acestora, trunchiate, bineînţeles. Deci o lucrare echivalentă ca număr de pagini s-ar putea scrie şi în limba română despre textele respective, din care a citat şi ea, dar nescoase din context, din care s-ar vedea, de exemplu, că antisemitismul lui Eliade a fost o pură invenţie. S-a făcut o mare nedreptate „celor trei mari români de la Paris”, dar fiecare om poate să scrie ce vrea. Problema e cine îi răspunde? La noi s-a răspuns doar prin câteva articole, pe ici, pe colo. Cu o carte trebuie răspuns, mai mult, cu o carte tradusă în limba franceză sau engleză, pentru informarea corectă a străinătăţii. Mulţi încă se tem la noi de „nocivul” Nietzsche. Ei nu realizează că Nietzsche a fost complet „reabilitat” şi denazificat. De cine? În primul rând, de autorii evrei. Ei sunt mai credibili decât noi. Dacă eu aş scrie, nu m-ar lua nimeni în seamă, ar considera că e un parti pris, dar, atunci când le pun în faţă pe Yirmiyahu Yovel, de la Universitatea Ebraică din Ierusalim, cu cartea sa tradusă în româneşte – probabil prima limbă în care s-a tradus această carte scrisă în ebraică – Hegel, Nietzsche şi evreii. O enigmă întunecată, oamenii cred. Aşa de frumos scrie despre Nietzsche şi îl absolvă de orice culpă, încât, pentru mine, aceasta este o carte de căpătâi, şi, dacă vreau să vin cu un argument pro Nietzsche, apelez la Yovel. Primul care l-a descoperit pe Nietzsche şi a ţinut conferinţe publice despre el în 1888 a fost Georg Brandes de la Universitatea din Copenhaga, tot un evreu. Un evreu l-a descoperit deci pe Nietzsche şi l-a lansat. Nietzsche a fost atât de bucuros când a citit în ziare că profesorul Brandes de la Copenhaga a ţinut conferinţe despre “filozoful german Friedrich Nietzsche”, încât, cu vădită satisfacţie, a trâmbiţat vestea mai multor apropiaţi ai săi. Brandes e primul care îi acordă titulatura de filozof. Îţi mai pot da un exemplu clasic: Walter Kaufmann, evreu plecat din Germania în Statele Unite pe timpul hitlerismului. Este cel mai bun traducător al lui Nietzsche în limba engleză. A murit în 1980. Am citit câteva studii despre Nietzsche în care Walter Kaufmann respinge elegant şi argumentat acuzaţia că Nietzsche e un „protofascist”. Deci evreii sunt conştienţi că Nietzsche a scris frumos despre ei şi că nu i-a jignit cu nimic şi că nu a fost antisemit.
E.D.: Aţi avut ocazia să vă adresaţi unor intelectuali străini în privinţa receptării lui Nietzsche în România?
S.D.: De câteva ori; ultima dată în mai anul acesta, luând parte în Austria şi Cehia, în localităţi de graniţă, la un simpozion internaţional (cu participare europeană şi nord şi sud-americană) despre „Multiculturalitate într-o Europă fără frontiere”, în organizarea Centrului de Cercetare Fenomenologică din Praga, a Centrului de Impulsionare Transfrontalieră din Tayaland (Austria) şi a Asociaţiei Austriece Nietzsche din Viena. În cercul la care am fost repartizat s-a dezbătut tema „Europa lui Nietzsche şi Nietzsche în Europa”. Eu am prezentat o comunicare chiar „Despre receptarea lui Nietzsche în România”. Pentru mine a fost un bun prilej de a face cunoscută în străinătate cultura română sub aspectul felului în care a fost perceput Nietzsche la noi, într-o sincronizare aproape perfectă cu receptarea lui în Germania şi în alte ţări occidentale. Textele pe care le-am produs din Eliade şi Cioran, bunăoară, au fost alese în aşa fel, încât să trezească interes nu numai în legătură cu Nietzsche, ci şi pentru mai buna cunoaştere a contextului social-politic în care s-a afirmat la noi „generaţia tânără” – de aur – , al cărei lider incontestabil a fost Mircea Eliade. Nu mi-a fost prea greu să opun detractorilor lui Eliade şi Cioran o altă optică faţă de cea mai mult decât răutăcioasă a Alexandrei Laignel-Lavastine, care, dacă s-ar impune pe plan internaţional, ar echivala cu a doua moarte a celor doi; lucru pe care ei nu-l merită. Am fost încurajat să iau această atitudine de conferinţa ţinută acolo cu o zi înainte de domnul Johann Figl, directorul Institutului pentru Ştiinţa Religiilor al Universităţii din Viena, care nu s-a eschivat să-l citeze cu toată deferenţa cuvenită pe Mircea Eliade, referindu-se la un pasaj din Sacrul şi profanul. Fără să par lipsit de modestie, pot spune că intervenţia mea a trezit interes, încât mai mulţi participanţi, între care şi Endre Kiss, reputatul nietzschean de la Budapesta, mi-au cerut o copie integrală a comunicării mele.
E.D.: Povestiţi-ne despre lada lui Nietzsche – un termen puţin peiorativ, ce-i drept.
S.D.: Nietzsche era bolnav şi, din această cauză, a abandonat catedra de la Universitatea din Basel. Trebuia să călătorească foarte mult, în locuri indicate de medici: vara în Alpii Elveţieni, iar iarna pe Riviera, italiană sau franceză. Ultimele cinci sejururi au fost la Nisa. Într-un fel, era un apatrid. Poate că şi asta contribuie la viziunea lui Nietzsche despre omul european, pentru că el are o viziune despre omul european aşa cum îl vedem noi astăzi într-o Europă fără graniţe, ca o rasă mixtă, în care, spune el, un rol esenţial, ca ligament, ca liant, îl are evreul. Evreul, care are o educaţie europeană de peste o mie opt sute de ani, cum nu are nici un alt popor din Europa, fiindcă toate popoarele europene sunt mai tinere. Germanii de astăzi nu mai sunt germanii care au fost odată, cum nici grecii nu mai sunt ce-au fost altădată. S-a pierdut ceva şi s-a recreat altceva. Închid paranteza cu apatridul. Nietzsche era obligat, astfel, să-şi care după el, ca şi Eminescu, de fapt, manuscrisele şi cele câteva cărţi importante, pe oriunde mergea. Dar, în acelaşi timp, baza bibliotecii lui a rămas acasă la mama lui, la Naumburg, un oraş nu departe de Leipzig. Acolo trăiau mama şi cu sora lui. Tot acolo l-au adus şi pe Nietzsche după prăbuşirea lui din 1889, şi au pus bazele arhivei Nietzsche. Sora lui este mult hulită, nu de nietzscheeni, cât de necunoscători, pentru că a intervenit în textele lui. Ea a fost prima editoare a lui Nietzsche după moartea acestuia. A intervenit în textele editate, dar nu în manuscrise. Ea a păstrat manuscrisele, şi astăzi îi este oricui la îndemână să vadă ce a falsificat ea şi cum era originalul, şi să editeze un Nietzsche autentic, pe baza manuscriselor ce există la Weimar, pentru că, în final, arhiva Nietzsche a ajuns la Weimar.
E.D.: Cum s-a întâmplat?
S.D.: În 1887, Nietzsche primeşte o donaţie, o vilă la Weimar – vila Silberblik – de la o admiratoare: Meta von Salis. Se mută acolo cu sora sa. Acolo, pe Humboldstraße 36, transferă ea arhiva din Naumburg; în această vilă foarte frumoasă, în care Elisabeth, care a trăit până în 1935, l-a primit odată şi pe Hitler, Nietzsche mai trăieşte trei ani. Acolo moare, la Weimar, dar e înmormântat la Röcken, lângă Naumburg, în satul în care el s-a născut. Şi mama, şi tatăl, şi fratele său mai mic sunt îngropaţi acolo; Elisabeth a dorit să fie înmormântată tot acolo. Într-adevăr, cele două morminte, al lui Friedrich şi al Elisabethei, sunt identice, numai scrisul de pe ele diferă. Sora lui deci , deşi a falsificat unele texte ale lui Nietzsche, le-a salvat totuşi. Astăzi arhiva este adăpostită în altă clădire, unde se află şi arhiva Goethe-Schiller, arhivă ce nu conţine doar manuscrisele celor doi, ci şi pe ale lui Nietzsche, Herder, Wieland etc., ale celor care au avut de-a face cu Weimarul. Aici am fost eu pentru a mă documenta. Am avut plăcerea să ţin în mână manuscrisele lui Nietzsche, dar poţi să le ţii, că tot nu înţelegi nimic. Scrisul lui Nietzsche este un gotic stilizat foarte greu de descifrat. Se află însă acolo o doamnă, prin care am şi ajuns la această arhivă, Marie-Luise Haase, cea mai bună cunoscătoare a scrisului de mână al lui Nietzsche la ora actuală. Ea descifrează tot şi editează nişte lucruri foarte corecte, foarte frumoase. M-a impresionat mai mult Biblioteca Nietzsche, care se păstrează, ca şi Biblioteca Goethe. Aceasta se păstrează cu cărţile ordonate ca pe vremea lui Goethe. Aşa cum le-a lăsat el, aşa au rămas, deşi au trecut mai multe războaie şi peste nemţi şi mai ales că a rămas în RDG. Nu s-a atins nimeni de ele. Ce cult există pentru documentul scris, pentru cultură! Îmi pare rău că la noi se pierd manuscrisele, iau foc. La Revoluţie au pierit în flăcări manuscrise inestimabile ale lui Eminescu. Crimă mai mare nici că se poate. Biblioteca Nietzsche este integrată în Herzogin Anna Amalia Bibliothek.
E.D.: Care erau lecturile predilecte ale lui Nietzsche?
S.D.: Nu atât cărţile de literatură (din care prefera, de pildă, Tristram Shandy al irlandezului Lawrence Sterne, în care Goethe vedea „spiritul cel mai liber al veacului său”, ori Toamna lui Adalbert Stifter; maeştri ai prozei, în afara lui Goethe, îi considera pe Leopardi,Mérimée, Emerson şi W. S. Landor), cât cărţi de filozofie, psihologie, biologie. Îl interesa foarte mult comportamentul animalelor, al „turmei”, cu care era în răspăr, Nietzsche fiind un elitist. El pleda pentru elite, nu agrea spiritul gregar, despre care a citit foarte multe cărţi. Astăzi există cercetători specializaţi în depistarea citatelor sale ascunse – Nietzsche nu le pune întotdeauna în ghilimele – ; aceştia scotocesc biblioteca lui plină de cărţi adnotate de el şi alimentează anuarul „Nietzsche-Studien”, care conţine o rubrică specială de izvoare sau contribuţii la sursologie, în care cercetători germani, americani, italieni ş.a. pun la dispoziţie textele din care s-a inspirat Nietzsche. Pe mine ca traducător mă ajută foarte mult lucrul acesta.
E.D.: Iată deci că un popor hipertehnologizat manifestă o grijă extraordinară pentru valorile sale culturale.
S.D.: Constantin Noica a spus odată că există două Germanii: una a culturii şi una a untului. Pe cea a untului o găseşti în Germania, dar pe cea a culturii o găseşti mai degrabă în România. El ştia de mic copil germana. A învăţat-o cu o guvernantă din Germania. Cunoştea foarte multe lucruri despre cultura germană, dar să spui aşa, în general, că ai găsi mai multă cultură germană în România, mi se pare o inadvertenţă. Mi-am dat seama de aceasta numai documentându-mă asupra lui Nietzsche în Germania şi citind aceste „Nietzsche-Studien”. Câte ştiu nemţii despre Nietzsche, noi nici nu visăm. Ştiu şi cu ce peniţă a scris Nietzsche (cu peniţa nr.5). Au date despre viaţa lui Nietzsche pe luni şi pe zile. Ceva asemănător, pe ani, luni şi zile, au şi italienii despre viaţa lui Gabriele D’Annunzio, şi el un nietzschean. Te poţi foarte repede informa. Noi nu avem nici măcar despre Eminescu asemenea cronici atotcuprinzătoare. Monografia clasică a lui Călinescu e cu totul altceva, pe capitole despre „Eminescu şi Junimea”, „Eminescu şi dragostea sa”, „Eminescu gazetar” etc. Ar trebui să adoptăm tipul de contribuţii la biografia scriitorilor pe care-l practică nemţiii şi italienii, pe ani, luni şi zile.
E.D.: Putem vorbi de o periodizare a filozofiei lui Nietzsche?
S.D.: Da, s-au făcut periodizări (Karl Jaspers, Lucian Blaga etc.). Nietzsche are o evoluţie „complicată”, cum spune Blaga în Fenomenul originar: „de la metafizica artistică a aceluia care gândea orfic în marginea tragediei greceşti – la liber-cugetătorul care scria gândiri despre toate rosturile «omeneşti, prea omeneşti» e mai mult o mutaţiune decât o linie continuă; iar de aci până la profetismul din Zarathustra şi Anticrist este iarăşi un pas înainte, şi poate doi înapoi. Doi înapoi, fiindcă a treia «năpârlire» a lui Nietzsche încheie elipsa ce începea cu metafizica artistică a primei tinereţi. Zarathustra era un «monstru dionisic», dar unul care se dezbărase de orice urmă de pesimist leşinat à la Shopenhauer. Desigur nu e lucru prea uşor să te orientezi în jneapănul des al gândirii lui Nietzsche […] «Voinţa de putere» e bucăţica de chiag ce face să se adune laptele elixir al operei lui Nietzsche. Dionisicul, despre care el ne vorbeşte cu entuziasm în întâia sa carte, nu e decât o manifestare a «voinţei de putere».” Important pentru un traducător este să urmărească evoluţia stilului nietzschean de la o etapă la alta şi să marcheze în traducerile sale diferenţele stilistice. Unii traducători fac eroarea de a traduce în acelaşi stil, în acelaşi limbaj – arhaizante – toate cărţile lui Nietzsche, ca şi când acesta er fi egal cu sine însuşi în toată creaţia sa. Arhaizant, biblic poate fi tradus Zarathustra, de exemplu, dar majoritatea cărţilor sale trebuie traduse într-un limbaj modern, neologic, capabil să redea exact subtilităţile gândirii lui. După capodopera de tinereţe Naşterea tragedei din spiritul muzicii, umează o perioadă în care Nietzsche îşi căuta un drum şi un stil. Adoptă aforismul, mai bine spus fragmentul. Nu-i corect să spunem aforisme, pentru că unele se întind pe o pagină şi chiar pe mai multe, deci nu în sensul clasic de aforism, care este o propoziţie, o frază fulgerătoare, şi care, la urma urmei, este un gen minor. Fragmentul pe care îl cultivă Nietzsche, împrumutat de la a doua generaţie de romantici germani, este cu totul altceva. Te poţi desfăşura, poţi să dezvolţi ideea. Aşa sunt scrise cărţile Omenesc, prea omenesc, Aurora, Ştiinţa veselă. Când nimeni nu se aştepta, apare o ruptură în creaţia lui Nietzsche, Aşa grăit-a Zarathustra, care e cu totul altceva. O scrie pe cărţi, capitole şi versete. Acesta este poemul care, cum a spus Papini, după Faustul lui Goethe, e al doilea ca importanţă din literatura germană. Şi, când a spus aceasta, Papini nu-l mai agrea pe Nietzsche. Cartea lui, Amurgul filozofilor, este “un masacru, un măcel, un abator”: masacraţii sunt şase filozofi, patru germani, între care şi Nietzsche, un francez şi un englez, dar spune şi acest mare adevăr că Aşa grăit-a Zarathustra este cel mai frumos poem german după Faust. Altfel, Papini nu a înţeles conţinutul acestei cărţi, cum nu l-a înţeles nici Tolstoi, care a bagatelizat cartea, iar Marin Preda n-avea organ pentru poemul Aşa grăit-a Zarathustra, scriind, în Viaţa ca o pradă, că nu l-a înţeles, şi dă astfel apă la moară lui Noica, hegelianul care nu l-a gustat niciodată pe Nietzsche. Nu toată lumea îl poate “gusta” pe Nietzsche, mai ales acest poem. Din ce cauză? Fiindcă n-a fost bine editat. Abia ediţia Colli-Montinari de la Walter de Gruyter, după care lucrăm noi, la Hestia, îţi dă un aparat critic bogat, cu toate informaţiile necesare. Dacă citeşti cartea şi nu te uiţi la notele finale, faci o mare eroare. Acolo găseşti variante, acolo găseşti trimiterile, acolo găseşti explicaţiile. Acolo ne lămurim despre ce a vrut să spună Nietzsche, de pildă, în capitolul Omul cel mai urât, care este asasinul lui Dumnezeu. În Ştiinţa veselă, în aforismul 125, Nietzsche proclamă moartea lui Dumnezeu. Aici spune: „Noi l-am ucis pe Dumnezeu.” În Aşa grăit-a Zarathustra, care ia naştere imediat după Ştiinţa veselă, găseşte un asasin: omul cel mai urât. Cine este acesta? Trebuie să ne folosim de aparatul critic. Şi găsim acolo: omul cel mai urât era considerat Isus Cristos, care, după profeţi, trebuia să vină, şi era un om de-a dreptul hidos. Aşa era văzut în primele secole după instalarea creştinismului, până când s-a impus o nouă imagine, mai ales aceea a renascentismului, unde el apare cu un chip frumos. Isus Cristos este asasinul lui Dumnezeu? Da, este asasinul Dumnezeului din Vechiul Testament. A trebuit să moară acela, ca să se impună un nou Dumnezeu. La lucruri de genul acesta îţi facilitează accesul aparatul critic al ediţiei germane, şi atunci ai o altă înţelegere a lui Nietzsche.
E.D.: Îmi povesteaţi că aţi găsit şi un Nietzscheshop la Weimar.
S.D.: La Weimar, eu căutam un bust al lui Nietzsche. Am intrat într-un magazin de antichităţi şi l-am întrebat pe vânzător dacă nu are un astfel de bust. Mi-a răspuns că nu, dar că are un bust al unui general polonez care seamănă foarte bine cu Nietzsche. Evident, nu mă interesa generalul polonez. Am mai umblat apoi prin oraş şi am fost surprins să descopăr un Nietzscheshop, cu tot felul de lucruri legate de Nietzsche, printre care şi busturi, căni, pungi cu chipul lui etc. De acolo mi-am cumpărat un bust, o copie autorizată.
E.D.: O ultimă întrebare. Credeţi că mai este valabil termenul de provincie în geografiile literare?
S.D.: El nu mai este de mult valabil. Încă în 1938, Mircea Eliade idealiza provincia ca fiind cel mai prielnic loc în care adevăratul luptător poate „duce lupta în condiţii optime”, căci „aici rămâi singur. Nu mai este nimeni să te ajute, să te păcălească. Nici un confort, nici o reverie. Singur în realitate. O perfectă terapeutică sufletească. Şi cea mai bărbătească. Îţi dai, aici, bine seama de forţele tale. Poţi rezista? Eşti destul de tare? Nu ţi-e frică de singurătate, de ploaie, de noroi, de plictiseală, de tristeţe? Asta înseamnă o luptă în condiţii optime: când lupţi singur, cu desăvârşire singur. Dar tocmai această izolare în mijlocul realităţii fructifică întreaga ta viaţă. Prins de «vârtejul luminilor», cum se spune prin romane, măcinat de iluzia confortului, a luxului, a reclamelor colorate şi a barurilor de noapte – îţi pierzi timpul într-o agreabilă imbecilizare colectivă. De multe ori îmi vine să râd când surprind invidia cu care provincialii vorbesc de cutare cucoană frumoasă că «s-a mutat la Bucureşti», sau de cutare cărturar că «şi-a văzut visul cu ochii»: stabilirea în metropolă. Aproape toţi oamenii aceştia trăiesc iluzia că schimbarea peisajului aduce cu sine «salvarea» vieţii. De fapt, imbecilizarea şi ratarea în capitală se consumă şi mai rapid. Problema centrală nu stă în mediu. Salvarea sau ratarea vieţii omeneşti depinde foarte mult de puterile omului…” Ca unul care obişnuiesc să afirm: „Provincia sunt eu”, pot spune că la noi se face o confuzie între provincie şi sihăstrie. Provincia, într-adevăr, este nivelatoare, uniformizatoare, tăvălugul ei te aplatizează. Dar acest fenomen îl poţi întâlni chiar şi în buricul capitalei. Oameni plafonaţi găseşti pretutindeni, pe când sihăstria este cu totul altceva. Retragearea de bună voie a omului, a omului cu relief – pentru că sihastrul este un om cu relief, el reprezintă treapta superioară a cinului monahicesc – , pustnicirea aceasta nu este totuna cu provincialismul, cu plafonarea, ci, mai degrabă, o reacţie a instinctului de conservare, o punere la adăpost a rodniciei tale de numeroasele ispite cu care te asaltează modernitatea perversă şi cronofagă..

Interviu realizat de Elvis DOBRESCU

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s