“Ciobanul care a mormăit pentru prima oară Mioriţa a făcut-o dintr-un preaplin sufletesc”

crede Ioan Ardeleanu, coordonatorul cenaclului literar “Banat” şi al revistei bănăţene omonime

Aprilie 2004

ioan ardeleanu

– Dle Ioan Ardeleanu, aţi debutat relativ târziu în carte, cu un triptic editorial pentru care aţi primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România. Mă refer aici la Cunoaşterea umbrei, Cuvintele scribului şi Cezură, trei cărţi de poeme foarte frumoase. Când s-a produs de fapt debutul real?
– Acum depinde ce înţelegi prin debut real. Eu am început să scriu poezie de foarte tânăr. Mi-aduc aminte de poeziile de la 16 ani, în general, dar eu nu am deconspirat că scriu poezie decât foarte târziu. Am debutat în revistă în anii 70, chiar 69 cred, în Forum studenţesc, cu articole de critică literară, de întâmpinare. Am scris articole despre generaţia 70.
– Eraţi deci cunoscut mai degrabă ca un critic literar?
– Da, aşa se şi spunea. Una din profesoarele mele de la Universitatea din Timişoara se temea la un moment dat că o să eşuez în critică. N-am eşuat în critică, dar scriu critică în continuare.

– Aţi întreprins cercetări în domeniul lingvisticii, cu aplicaţii predilecte în zona vechilor texte româneşti. Rodul acestora se regăseşte în volumul Palia de la Orăştie. Orizont cultural şi realitate lingvistică. Spuneaţi că orice cultură are jaloane care o delimitează, îi stabilesc hotarele şi identitatea. Popoarele care au conştiinţa existenţei acestor repere – şi care fac totul pentru a le pune în evidenţă – înaintează în istorie cu aplombul şi siguranţa pe care o dă pământul ferm al tradiţiei. Ce fel de reper este pentru noi Palia de la Orăştie?
– Este un reper foarte important, de care nu se face, din păcate, suficient caz. E o scriere care a apărut la 1582 şi o credem definitiv îngropată. Nu este aşa. Palia înseamnă Vechiul Testament, care se traduce pentru prima oară în literatura română sub influenţa propagandei calvine, aici, în Banat, Hunedoara. Deci, are importanţă atât din punct de vedere creştin – poporul român, vorbitorii de limba română, au pentru prima oară ocazia să audă în limba română Vechiul Testament, iar, din punct de vedere strict cultural, ne aflăm într-o primă traducere a unui text bisericesc, a unui text fundamental, şi acesta este reperul, jalonul. În 1581, un grup de preoţi români din Hunedoara, Banat – unul din ei este din Lugoj, Moise Peştişel se numea – purced la traducerea Vechiului Testament. Nu publică decât două din cărţile Vechiului Testament, Facerea şi Exodul, şi îi spune Palia de la Orăştie pentru că a apărut într-o tipografie, probabil itinerantă, a lui Şerban, fiul lui Coresi, la Orăştie. Noi uităm mereu că Banatul a dat foarte mulţi cărturari. Chiar într-o întâlnire de ieri a scriitorilor, se spunea că trebuie să facem mai mult ca să se ştie că şi de aici au plecat mulţi cărturari şi că civilizaţia bănăţeană, înscriindu-se într-un context mai larg al civilizaţiilor româneşti, a dat foarte mulţi cărturari. Palia asta înseamnă, primul text din Biblie tradus în limba română.

– Sunteţi coordonatorul cenaclului Banat şi al revistei de creaţie, cultură şi civilizaţie omonime. De ce aţi ales de fapt titlul Banat?
– Răspunsul este destul de simplu. Orice revistă trebuie să poarte un nume, şi eu am puţină oroare de tipurile sofisticate, adică am impresia că trebuie să ne întoarcem la o anumită simplitate care să lămurescă lucrurile, să le spună pe nume, să fie simplu pentru oricine. Apoi, în subsidiar, bine-nţeles că am avut o grămadă de alte considerente pe care le-am luat în seamă. Scriem în Banat, şi spuneam într-un cuvânt preliminar la primul număr că Banatul nu a încetat niciodată să-şi asume rolul de provincie orgolioasă. Suntem o provincie orgolioasă. Nu cred că o provincie românească a mai scornit până acum cunoscutul „nu-i român ca bănăţanu, bănăţan ca lugojanu…”. Apoi, pentru că revista apare în inima Banatului. Lugojul a fost şi rămâne inima Banatului, deşi capitala economică, şi acum şi culturală, s-a mutat la Timişoara.

– Putem vorbi de un fenomen literar lugojean ? Cine sunt exponenţii de astăzi ai acestuia? Mai mult, ce vă propuneţi în calitate de realizator al unei reviste culturale şi, v-am adresat această întrebare gândindu-mă la faptul că aţi reuşit să aduceţi un suflu nou în peisajul literelor lugojene. Într-un timp foarte scurt aţi adus la Lugoj scriitori contemporani valoroşi: Octavian Doclin, Ada D. Cruceanu, Dumitru Ţepeneag, Lucian Alexiu, Rodica Bărbat şi lista va continua cu siguranţă.
Îţi mulţumesc pentru apreciere. Nu ştiu dacă eu am revigorat climatul literar lugojean, nu cred că este aşa, el a fost tot timpul aşa vigorat, în vervă. Aici scriu foarte mulţi poeţi, foarte mulţi scriitori, prozatori, eseişti, şi, probabi, eu n-am făcut decât să dau un bobârnac să se mişte lucrurile, pentru că una este să faci lucrurile la un nivel mic, provincial, chiar regional, şi una să vrei să dai o anvergură mai mare lucrurilor pe care le faci. Scriitorii pe care i-aţi pomenit sunt un mic început. Vor veni mari scriitori din cultura românească. Sigur, dacă vorbim de un climat literar lugojean, putem să vorbim, da de o şcoală literară lugojeană, cum s-a încercat să se acrediteze ideea mai demult, nu cred că putem vorbi. Sunt foarte mulţi oameni importanţi care scriu aici, din generaţii diverse. Sunt generaţii foart tinere, cum eşti şi tu, dar sunt şi generaţii de optzeci de ani, cum este dr. Mircea Caza, care a publicat o serie de cărţi ce nu au fost luate din păcate în seamă, pentru că şi el este o figură mai discretă, mai retrasă. Apoi este generaţia de mijloc, generaţia noastră: Remus Valeriu Giorgioni, Constantin Buiciuc, Nicolae Silade, Marius Sârbu, Paul Doru Chinezu, apoi oameni mai tineri, cum este Anda Maria Neagoe, Dan Floriţa Seracin, Nicolae Toma, Gheorghe Busuioc, Cristian Ghinea, Dorin Murariu, Simion Todorescu, şi mulţi, mulţi alţii. Sigur, probabil am uitat pe cineva, şi-mi voi atrage din nou filipicele asupra mea, dar îmi cer scuze celor pe care i-am uitat. Se poate vobi de un climat literar lugojean. Din păcate, nu vin oameni foarte tineri – doar tu şi Ciprian Muntean, şi eu nu mai ştiu pe alţii. Şi voi nu mai sunteţi aşa de tineri, aţi trecut de douăzeci de ani, aş vrea să-i văd pe cei de 16, de 17 ani. Aş vrea să vorbim puţin despre ce vrea să facă acest cenaclu. La două luni odată vom aduce scriitori reprezentativi aici. Cei doi pe care i-aţi amintit, Ada D. Cruceanu şi Octavian Doclin, au fost deja. A fost o întâlnire foarte reuşită. Acum, vor veni, în viitorul apropiat, doi scriitori din zona Aradului, Vasile Dan şi Gheorghe Mocuţa, doi scriitori extraordinar de importanţi pentru generaţia 70, şi-apoi Ileana Mălăncioiu, care a confirmat venirea, şi mulţi alţii. (A mai venit între timp Cenaclul Inspectoratului de Cultură din Reşiţa. E un cenaclu extrem de puternic, care are şi secţii de critică, de istorie, de teorie literară. Au venit scriitori farte cunoscuţi: Gheorghe Jurma, un critic redutabil, editor de ziare şi de cărţi, Iacob Roman, poet şaptezecist bun, cu pestezece volume, fost coleg de al meu, Liubiţa Raichici, o tânără poetă foarte puternică şi, apoi, Costel Stancu, un poet pe care l-am descoperit recent, şi care mi-a făcut o deosebită plăcere să-l citesc. Urmează cenaclul din Făget, în luna mai, condus de poetul Ioan Căliman.

– Vă sperie foaia albă? Aţi cunoscut angoasa în faţa filei albe? Nu v-a fost vreodată teamă de un eşec literar, care, într-un fel poate fi suportat la 20 de ani, şi-n cu totul altul la 50 ?
– Puneam această întrebare profesorului Remus Taşcău, eminentă personalitate culturală a Lugojului, care a dat Lugojului lungi feerii de satisfacţii prin corala pe care o conduce. Foaia albă sperie pe oricine. Cred că şi pe tine, şi pe oricine sperie foaia albă, pentru că tu te agaţi de un cuvânt când vrei să scrii, te agaţi de o idee, şi primul vers merge foarte uşor, prima frază merge foarte uşor, primul aliniat, chiar primul capitol. Apoi, deodată, nu mai ai ce să spui, sau ţi se pare că nu mai ai ce să spui, şi-atunci sigur că vine angoasa, teama, frica de foaia albă. Dar eu cred că poeţii atacă cu aplomb, atacă cu tupeu foaia albă, şi scriitorii, în general, o atacă cu curaj, şi adevăratul scriitor tot răzbeşte până la urmă. Câte foi ai aruncat până ai dat un volum? Foarte multe. Ele merg la eşec, iar cele bune merg la succes. În privinţa eşecului literar, la douăzeci de ani te arunci cu capul înainte. Este normal, în tine urlă nu numai tinereţea, ci şi dorinţa de a te afirma. La cincizeci de ani, începi să te calmezi puţin şi începi să calculezi lucrurile. Sigur, şi eu, când am debutat la peste cincizeci de ani, m-am aruncat puţin în faţă, stimulat de doi prieteni de-ai mei, unul foarte tânăr şi unul de vârsta mea, care îmi garantau că succesul va fi sigur. Nu ştiu. Nu mi-e frică de eşec. Eşecul poate fi locul acela căzut de unde te ridici şi mergi mai departe.

– Ce loc ocupă provincia în geografiile literare şi aş vrea să deplasăm puţin centrul de greutate aici la Lugoj.
– Eu nu cred în provinciile literare, deşi un eminent profesor de la Universitatea din Timişoara, Cornel Ungureanu, are o adevărată filosofie de viaţă din geografia literară, şi domnia sa cred că va şi duce la bun sfârşit acest lucru. Depinde ce înţelegi prin provincie, pentru că dacă înţelegi prin provincie marginalizare, bagatelizare, lucru care nu are importanţă, atunci putem discuta şi să ne batem. Dacă înţelegi prin provincie anumite coordonate de topos, de civilizaţie, de spiritualitate, care se varsă ele la rândul lor în marele topos al unei culturi naţionale, atunci poţi vorbi de provincie literară. Mie îmi repugnă ideea de provincie literară şi, dacă îmi permiţi, aş vrea să aduc aminte că la Belinţ locuieşte şi lucrează profesorul Simion Dănilă, un savant care locuieşte de o viaţă la Belinţ şi care şi-a asumat o sarcină aproape de zona nebuniei: îl traduce pe Nietzsche, un filosof care este extrem de greu de tradus, un filosof pe care nu îndrăzneşte oricine să-l traducă, nu orice cultură europeană are acest privilegiu de a avea un Simion Dănilă, şi domnia sa locuieşte în provincia provinciei, nu? Pentru că dacă socotim că Timişoara e provincia Bucureştiului şi Lugojul este provincia Timişoarei, atunci Belinţul este provincia Lugojului, mergând pe cale de consecinţă. Domnia sa aşteaptă să apară acum Aşa grăit-a Zarathustra şi este pe punctul de a termina volumul şase, Dincolo de bine şi de rău şi Despre genealogia moralei. Deci, poate fi considerat traducătorul Simion Dănilă de la Belinţ un provincial? Nicidecum. Apoi, marii poeţi din Timişoara, marii critici de acolo, eu nu vorbesc de noi de aici, pentru că Lugojul nu a străbătut încă graniţa, dar mă gândesc la un antecesor: crezi că Gheorge Iancovici, eseistul, este un provincial? Eu mă îndoiesc de acest lucru.

– Credeţi că timpul clasicizează întotdeauna valorile?
– Timpul clasicizează ce este de clasicizat, că dacă prin clasic nu înţelegem curentul literar numit clasicism, şi nu cred că asta ai vrut să mă întrebi, ci înţelegi o punere a lor într-o anumită valoare, atunci sigur că le clasicizează: pe unele le dă la coşul de gunoi, iar pe unele le perpetuează. Sigur, ca o valoare să devină clasică, trebuie să treacă timpul. Dacă mă gândesc bine, au trecut patruzeci şi ceva de ani de la moarte lui Sadoveanu, la fel de la moarte lui Blaga, de la moartea lui Aghezi, de la moarte lui Voiculescu. Aş veni să te întreb, îi mai citeşte cineva în afară de specialişti?Sigur că da, dar ei au intrat într-un con de umbră din care probabil vor ieşi mai luminaţi şi mai vizibili peste un anume timp, dar nu trebuie nicidecum s-avem credinţa că timpul ne va da valoare, ne va clasiciza. Pe unii dintre oi, da, dar pe unii ne va arunca sigur la coşul de gunoi. Îmi pare rău că sunt dur, dar asta este.

– După ’89, în atmosfera culturală din România se remarcă reducerea interesului pentru lectură. Treptat, s-a instituit ideea cvasigenerală care ar putea fi redusă la o replică din Băieşu: “Cărţi citeşti? – Nu, căci m-adoarme.”Ce pierd oamenii fiindcă nu mai citesc, fiindcă nu mai au nici cartea de pe noptieră?
– Eu nu insist să citească neaparat o carte, dar să citească o revistă – nu sau nu numai revista de sport. După ’89 a urmat o nebunia a banului, a câştigului. Cărţile sunt foarte scumpe, oamenii nu şi le mai pot cumpăra. Am înlocuit o cenzură ideologică cu una financiară. Azi poţi publica orice, orice prostiuţă, poţi publica o carte de geniu şi-o prostiuţă, dar lumea nu-şi mai poate permite s-o cumpere. Costă foarte scump o carte, dar, eu cred că literatura nu va muri, ci trăieşte o mutaţie firească. În istoria omenirii au existat asemenea mutaţii fireşti. Uitaţi-vă ce se întâmplă în domeniul operei. Cineva îmi spunea, acum treizeci de ani, că opera va muri. Nu va muri, şi n-a murit, ea trăieşte prin marii ei solişti. Literatura va trăi prin marii ei “solişti”.

– Cum devii scriitor? Ce mecanisme imperioase te impulsionează în această vocaţie?Ce poţi învăţa de la marii scriitori şi ce este sau trebuie să fie numai al tău, dacă ai ceva de spus?
– Devii scriitor foarte uşor: iei un creion, o foaie albă, şi scrii. Şi Monsier Jardin s-a trezit într-o zi făcând proză fără să ştie. Modelele contează foarte mult. Cine nu are modele, cine nu ştie să admire – toată viaţa trebuie să admiri – , cine nu ştie să-i respecte pe cei care au fost înaintea lui, ca valori statuate, trăieşte degeaba. Vine un moment în care trebuie să-ţi ucizi maestrul, să-l ucizi, evident, în creierul tău. Spunea, cred că Noica, sau Liiceanu, în Jurnalul de la Păltiniş, că este singurul omicid permis. Modelul te duce pe o scară pentru care tu eşti pregătit. Cu datele esenţiale ale personalităţii tale el te duce pe o scară, te duce pe un drum, pe o cărare, pe o şosea regală, dar, la un moment dat, trebuie să te desparţi de el. Îţi aduci aminte ce spunea odată Brâncuşi? Când a ajuns în atelierul lui Rodin de la Paris, marele sculptor era în vogă, Brâncuşi putea să câştige enorm stând în preajma lui, şi totuşi, Brâncuşi, care simţea în el forţa artei, a creaţiei, a personalităţii sale, care a schimbat sculptura secolului XX, a răspuns că la umbra copacilor nu creşte nici măcar iarba. Raportul dintre discipol şi maestru acam ăsta ar trebui să fie.

– Putem spune că literatura nu se învaţă la universitate, ci tot citind şi citind alţi scriitori?
– Da, ai dreptate, n-ai cum s-o înveţi la universitate, deşi criticul Lucian Alexiu susţinea, şi susţine din ce în ce mai vehement, că marea literatură – cu mici excepţii – a secolului XXI va fi scrisă de oameni care au terminat filologia, de oameni care sunt în domeniu. Să ştii că asistăm din ce în ce mai mult la o poezie nu de gen tranzitiv ci de una de gen reflexiv sau autoreflexiv. Toate nebuniile astea de generaţii, de textualişti, de modernişti, de postmodernişti, au creat în noi ideea că aceste curente nu pot fi însuşite decât de o masă restrânsă de oameni. De o elită, care a terminat filologia. Eu nu cred asta. Eu cred că marea literatură poate fi scrisă de oricine şi nu este nevoie să faci facultatea. Mi-aduc aminte – aşa îmi arunci mingile la fileu – de ceea ce a spus Sadoveanu, la deschiderea Şcolii de Literatură. Regimul comunist a avut ideea bizară de a face o şcoală de literatură, la începutul anilor ’50 sau la sfârşitul anilor ’40. Sadoveanu a spus clar: de aici, din Şcoala de Literatură, vor ieşi atâţi scriitori, câţi au intrat. Este cea mai bună replică pe care poţi să o dai celor care cred că facultăţile pot creşte scriitori. Nicidecum.

– În opinia dvs, cum a modificat faţa literaturii jumătatea de veac comunistă. A mutilat-o? Putem distinge şi valori?
– Ţi-ai dat singur răspunsul. Jumătatea de veac comunistă a distrus literatura în marea ei parte, marea tradiţie interbelică a fost distrusă. Au fost anihilaţi deci marii creatori, nici nu-mi vine să-i amintesc, pentru că, vorba cronicarului, “gândul se sparie”, nici nu-mi vine să-i amintesc pe toţi cei care au fost distruşi. Unii s-au dat de partea regimului, cum a fost Sadoveanu, dar n-aş vrea să-l anatemizez. Sadoveanu a scris şi romane de proastă factură, după Al Doilea Război Mondial, dar a scris şi romane imense, cum este Nicoară Potcoavă. Arghezi a făcut aceeaşi drăcovenie. Mai puţin Blaga. Şi mai puţin Voiculescu, care a fost un martir. Dar literatură bună s-a scris şi în comunism. După perioada aceea de secetă din ’50-’60, “obsedantul deceniu”, cum a fost el numit, s-a simţit un aer de liberalizare, nu foarte mare, pentru că partidul avea din când în când ideea să mai strângă şurubul, iar îl laxa, iar îl strângea, dar, pe acest fond de laxare şi strângere a curelelor, a şurubului, s-a scris o literatură foarte mare. Noi avem o literatură scrisă după Al Doilea Război Mondial, şi-n poezie, şi-n proză, dar şi în critică – critici imenşi după Al Doilea Război Mondial, cum ar fi Nicolae Manolescu sau Eugen Simion, şi mulţi, mulţi alţii, am citat două vârfuri doar -, poeţii, ce să mai spun, începând cu Cezar Baltag şi terminând cu Nichita Stănescu, cu Constanţa Buzea şi Ileana Mălăncioiu, toţi au dat opere de referinţă pentru cultura română.

– Fiindcă aţi amintit de Nichita Stănescu, cunoscutul gazetar Cristian Tudor Popescu, în două cronici consecutive, apărute în Adevărul literar şi artistic, îl desfiinţează practic, scriind că reprezintă cel mai grav caz de fabricare a unei false valori artistice şi morale din literatura română? Câtă dreptate credeţi că are şi unde greşeşte totuşi?
– L-am cunoscut personal pe Nichita Stănescu, şi asta este deja o mare şi o plăcută amintire. Ca de obicei când Cristian Tudor Popescu intră în forţă într-o temă, într-o idee care nu-i place, el ia figura lui de Buster Keaton, pe care nu-l poate nimeni contrazice. Poate să spună foarte mari adevăruri, dar şi foarte mari prostii. Este un jurnalist de o excepţională valoare, dar spune câteodată prostii pe care nu şi le poate controla. Sau, s-ar putea să fie un reflex al unui spirit de dreptate pe care nu i l-am decelat noi cum trebuie. Am citit articolele acelea, mi le-ai dat chiar tu. Sigur, e un mare act de nedreptate faţă de alţi mari poeţi. Nichita a fost extrem de umflat, este adevărat. Dar Nichita Stănescu rămâne Nichita Stănescu. A schimbat faţa poeziei româneşti după Al Doilea Război Mondial. Dacă mă uit bine în cultura română, atunci nu văd un reformator mai mare decât el, de la Eminescu încoace. Poate Arghezi. Dar asta nu înseamnă că tot ceea ce a scris Nichita Stănescu este poezie mare, cum nici tot ce a scris Ana Blandiana nu este poezie mare, nici Sorescu, nici Baltag. Poate nu aş spune acelaşi lucru despre Ileana Mălăncioiu, care este o poetă de o exagerată severitate faţă de alţii şi faţă de ea însăşi. Toţi au şi maculatură, dar maculatură are şi Arghezi, are şi Sadoveanu, are şi Eminescu. Nu înţeleg care a fost mobilul încercării de desfiinţare a lui Nichita Stănescu. Pe de altă parte, este un om crescut într-o epocă a democraţiei depline, a libertăţii depline,
– şi-a deconstrucţiilor…
– şi-a deconstrucţiilor, ai dreptate. Dar avem dreptul să şi deconstruim din când în când, ca o generaţie imediat următoare să poată să construiască. Dacă nu mă înşel, Rilke spunea, la un moment dat, că se perindă mereu trei generaţii: una-l găseşte pe Domnul, pe Dumnezeu, pe Zeu, una construieşte temple, şi una dărâmă. Dărâmă, ca generaţia care vine după, să-nceapă să iasă din colibele ei modeste şi să se ducă să-l caute pe Domnul în continuare, adică pe Dumnezeu, pe Zeu. Într-o epocă a libertăţilor depline, de ce să nu le dăm voie şi desfiinţatorilor. S-a încercat acelaşi lucru cu Eminescu. Eminescu nu va fi nici mai mic, nici mai mare, după desfiinţarea lui, parcă din Dilema.

– Cum se face că scriitorul continuă să rămână în planul secund al vieţii publice?
– Ţi se pare aceasta? Nu. Uite că, în loc să aduci o personalitate din alt domeniu, m-ai adus pe mine aici, dă dovadă că scriitorul nu este în plan secund. Sigur că înţeleg ce vrei să întrebi. Scriitorii ar şi trebui să stea în plan secund. Un scriitor care îşi părăseşte uneltele şi se implică în politică, nu-mi spune ceva foarte bun. Uite, un caz celebru, al dlui Nicolae Manolescu, despre care eu am o părere extraordinară. Nu-i importantă părerea mea, e părerea unei ţări întregi, a criticii, a lumii literare. S-a implicat în politică şi nu prea a făcut mare lucru. Îmi pare rău că spun asta, dar a distrus un partid, şi alte lucruri. Scriitorii trebuie să fie ţinuţi în turnul lor, şi de acolo să scrie.
– Să îmbogăţească deci întunecata zare cu largi fiori de sfânt mister, ca să-l citez pe Blaga…
– Da, ai devenit poetic. Aşa este, să îmbogăţească cultura românească. Ei formează elitele unei ţări, şi elitele unei ţări, chiar dacă pentru moment nu trag după ele ţara aceea, o vor trage mai târziu. Închipuie-ţi ce ar fi fost cultura românească fără Eminescu. Eram foarte mici. Mutatis mutandis, închipuie-ţi ce ar fi fost cultura umanităţii fără pruncul din ieslea Bethleemului, fără Pruncul Iisus. La fel, şi cultura română, fără Eminescu. N-ar fi fost nimic. Nici nu aş putea concepe că Eminescu n-ar fi existat.

– Ştiu că sunteţi filofrancez. Elitele au jucat un rol foarte important în viaţa sociopolitică a Franţei, dovadă şi locul Franţei, nu?
– Este adevărat ceea ce spui, dar nu uita că Franţa are două sute de ani de democraţie, ori noi nu avem. Abia avem 13-14 ani de democraţie. Noi spuneam aşa: tiran a fost Napoleon, tiran a fost şi Ceauşescu. Închipuie-ţi că o scriitoare româncă i-ar fi răspuns ceea ce i-a răspuns Madame de Stahl lui Napoleon. E adevărat că Napoleon a exilat-o, dar în momentul în care Napoleon îi aruncă o vorbă de duh: “Te treci, frumuseţe!”, adică nu mai eşti frumoasă, ea îi răspunde: “Ca gloria dvs, majestate”. Închipuie-ţi că i-ar fi răspuns Ana Blandiana aşa ceva lui Ceauşescu. Deci era un alt tip de societate. Nu suferă comparaţie. Noi am trecut din fedalism – dacă am avut -, dintr-o epocă feudală, direct în modernitate. Franţa a cunsocut alte etape, cum a cunoscut şi Anglia.

– Aş vrea să vorbim în continuare despre apariţia romanescă pe care o pregătiţi. Mă refer la trilogia Explorare în orb.
– Multe lucruri nu mai vreau să-ţi spun, pentru că ţi-am spus şi nu m-am ţinut de cuvânt, că, până la sfârşitul anului 2003, o să public cel puţin unul dintre volume. Nu a fost să fie aşa. O bună prietenă de-a mea, o profesoară de la Universitatea din Timişoara, a citit nişte pagini şi mi-a atras atenţia asupra unui lucru. Ea-l vedea benefic, eu, când am văzut că ea l-a observat şi-l crede benefic, mi-am dat seama că nu este aşa, şi am rescris cartea. Promit că anul acesta ea va apărea. Este odiseea unui adolescent, romanul începe cu un fapt furtunos al unui adolescent de şaisprezece ani, şi se termină undeva în beciurile Securităţii, la patruzeci de ani.
– Este un bildungsroman?
– E un bildungsroman, da.

– Credeţi că, şi mă gândesc acum la Llosa, a scrie romane este un fel de striptease invers? Romancierul ar repeta operaţia, dar pe dos. În decursul elaborării romanului, el şi-ar îmbrăca, disimulându-şi acţiunea sub nenumărate haine groase şi multicolore ţesute de imaginaţia sa, acea goliciune iniţială, punctul de plecare al spectacolului. Care este concepţia dvs romanescă?
– Eu cred în ideea lui Llosa. Eu scriu într-o tradiţie perfect balzaciană. Asta nu înseamnă că eu scriu ca Balzac, nici talentul, şi nici timpul nu mai îmi permite acest lucru. Dar, tradiţia mea este cea balzaciană, nu cea proustiană sau, mai bine spus, nu cea joyceană, pentru că cea cea proustiană este, într-un anumit fel, în tradiţie balzaciană. Sigur, nu facem altceva decât să ne îmbrăcăm şi să ne dezbrăcăm, să ne mascăm, să ne ascundem propriile noastre imbolduri, chemări, idei. Sigur, comparaţia este plastică cu stripteusa, dar cred că, aşa cum spune Llosa – adică nu spune chiar aşa, dar se poate trage concluzia – suntem oamenii unei singure opere. Un scriitor este omul unei singure opere. El nu face toată viaţa decât să construiască, să deconstruiască şi să construiască, pornind de la un cuib al lui, şi să se-mbrace, să-şi pună tot mai multe blănuri, tot mai multe haine pe el, care nu sunt altceva decât personajele, acţiunea, cuvintele de care s-a servit.
– Borges spune că poezia şi proza ar fi totuna?
Aşa este. Poezia şi proza sunt acelaşi lucru. Se servesc de lucruri deosebite pentru a ieşi în lume, dar cuvântul este cel care le scoate în lume, dar aşa este, sunt unul şi acelaşi lucru.

– Vă propun un mic exerciţiu contrafactual. Să zicem că n-aţi fi fost niciodată scriitor. Ce s-ar fi întâmplat?
– Cred că asta nu se poate întâmpla. Deci dacă în tine este morbul, virusul scrierii, nu se poate întâmpla. Ciobanul care a mormăit prima oară Mioriţa a făcut-o dintr-un preaplin sufletesc. Poate a pornit şi de la o observaţie reală, de jurnalist. A fost un jurnalist avant la lettre care a observat o crimă. Şi a început să bodogăne pe fluierul lui acolo. Dacă devii scriitor, dacă nu eşti un contrafăcut, dacă nu eşti un om care are doar voinţa de a fi scriitor, ci porneşte din tine, acest lucru va exploda oricum într-o anumită etapă a vieţii tale. Nu vreau să mă dau exemplu pe mine pentru că eu şi aşa am eul puţin umflat, în anumite direcţii, dar iată, tu ai explodat la douăzeci, eu, la cincizeci. Deci am explodat amândoi o dată.

– Credeţi că pentru scriitor cea mai grea luptă este cea cu el însuşi?
– Indiscutabil. Astăzi, da. În epoca ceauşistă, era lupta şi cu alţii, cu cenzura, cu autocenzura. Pentru adevăratul scriitor – statutul de scriitor real, într-o democraţie reală, cum trăim noi acum, sper – e lupta cu tine însuţi, cu limitele tale, cu puterile tale, cu frumuseţea sufletului tău, cu bagajul tău de talent ş.a.m.d.

– Cărui scriitor român i-aţi atribui/fi atribuit Premiul Nobel?
– Sigur lui Eminescu, dar nu era născut încă, dar dacă ar fi un post-mortem, l-aş oferi lui Eminescu. Eu i-am citit cam pe toţi scriitorii nobeleaţi, şi ştiu acum, ştiu bine, că unii dintre ei nu meritau să ia Premiul Nobel înaintea unor mari scriitori români. Dar s-a întâmplat aşa şi n-a fost să fie.
– Se pare că, uneori, criterii extraliterare hotărăsc câştigătorul, deşi, noi, românii, ca mulţi alţii, am avut şi avem obsesia Nobelului ca pe cea a pechetului de Kent, ca să folosesc o comparaţie cărtăresciană.
– Eu nu comentez prima parte a întrebării tale, este tendenţioasă, şi nu vreau să intru în xenofobie. Avem obsesia asta, unii o au cel puţin. Se aude din când în când ba că Blaga, ba că nu ştiu cine, ba, mai nou, se umflă o altă gogoaşă, în termenii lui Cristian Tudor Popescu – deşi nu este chiar o gogoaşă – că Mircea Cărtărescu ar fi un posibil premiat cu Nobel. Eu unul mă îndoiesc până la ora actuală, având în vedere opera lui. El este un bun romancier şi doar atât. Poezia lui nu-mi spune nimic. Dar vezi că se umflă. Avem obsesia asta. L-au luat sârbii, ungurii, toţi din jurul nostru, numai noi nu.

– În urmă cu o săptămâna, s-a aflat, la Lugoj, Dumitru Ţepeneag, un mare scriitor român care trăieşte în Franţa. Cum priviţi recuperarea literaturii din diaspora?
– Mă bucur că mi-ai pus întrebarea asta aşa, pentru că, zilele astea, mi-a mai pus cineva o întrebare, la Radio Reşiţa – cum văd recuperarea literaturii din exil? Având în vedere deschiderea Europei, nu mai există un exil românesc. El a existat până la căderea comunismului. Acuma este cu adevărat o diaspora. Literatura din diaspora, scrisă în limba română vreau să spun, nu în alte limbi, de scriitori români care trăiesc în afa graniţelor României, aparţine literaturii române. Ea trebuie inclusă în literatura română, fără nici un amendament. Dacă mă refer puţin la perioada exilului, acolo era vorba de altceva. Până a căzut comunismul, scriitorii exilaţi erau scriitori exilaţi. Ei au reprezentat o adevărată branşare a literaturii române la Europa, dar marea literatură s-a scris totuşi în România.

– Secolul din care am consumat deja trei ani şi l-am început pe al patrulea va fi religios ori nu va fi defel. Se pare că predicţia lui Andre Malraux galopează spre un adevăr dureros al ciocnirii civilizaţiilor ce a declanşat un carnagiu fără precedent. Care ar trebui să fie rolul literaturii în această lume conflictuală?
– Din nou nu vreau – că eşti foarte tânăr – să ne îmbătăm cu apă rece. Literatura nu poate să facă mare lucru în privinţa opririi războaielor. Vezi că nu poate să facă nici credinţa, ba din contră, o anume tendinţă fundamentalistă a credinţei duce la conflicte. Nu cred că literatura are vreun rol în oprirea mizeriilor lumii. Ea poate să fie un paleativ, un adjuvant, să-i facă pe oameni mai buni, dar eu nu am credinţa că politicienii citesc.

– Ce credeţi despre poezia de azi? Mai poate fi ea numită poezie?
-Ca-n toate timpurile, a fost şi poezie bună, şi poezie proastă. Sigur că postmoderniştii, tinerii de astăzi: Ianuş, Peniuc, Komartin, şi mulţi alţii, scriu o poezie nici mai bună, nici mai rea decât au scris confraţii lor de acum treizeci de ani, doar că ei merg spre o violenţă a limbajului pe care noi nu vrem să o acceptăm. Dar trebuie să o acceptăm, pentru că, din când în când, trebuie ca într-o societate cum este cea literară, să intre insurgenţi, să intre oameni cu sabia, cu baioneta, şi să aducă chiar organele genitale în prim plan, chiar vulgarităţile, dar lucrurile se vor calma. Nu au spus la începutul veacului alţi insurgenţi că literatura este dea mai bună hârtie igienică a secolului. Au spus acum o sută de ani aproximativ acelaşi lucru. Cei care fac acum acelaşi lucru se vor limpezi şi marile talente vor ieşi la suprafaţă.

– Ne spuneţi şi câteva cuvinte despre viitorul volum de poeme?
– Este predat la Cartea Românească, se numeşte Aflorisment, şi este un volum care vine şi nu vine în tradiţia celor pe care le cunoşti. E un volum mai serios, mai consistent.
– Ce muzică vă place?
– Nu ascult decât muzică simfonică, de operă şi populară autentică, în orice caz nu manele.
– Aveţi o carte preferată?
– Făcând din asta o meserie, îmi plac mai multe, dar dacă acum mă pui să-ţi spun ceva, din poezia ţi-aş spune Eminescu, Voiculescu, din proză ţi-aş spune În căutarea timpului pierdut a lui Proust, din dramă probabil ţi-aş spune Cehov.
– O să împrumut o întrebare din chestionarul celebru al lui Proust, chiar ultima: dacă v-aţi întâlni cu Dumnezeu, ce i-aţi spune?
– Ştii ce se întâmplă când te întâlneşti cu Dumneazeu, nu? Eşti mort. Ce să-i spun? I-aş spune că pe Pământ sunt toate bune, că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile. Cum aş putea să-i neg opera? Întrebarea e funambulescă, îmi întoarce pe dos întreaga gândire. Aş cădea probabil în genunchi, ca un personaj celebru din Biblie, şi aş fi orbit de strălucirea lui. Eu sunt un tip credincios de-un stil mai aparte. Nu ştiu ce i-aş spune. Aş sta în genunchi, deşi nu e poziţia mea firească.

– Revenind la punctul de plecare al discuţiei, aş vrea să mai vorbim puţin despre revista “Banat”?
– Revista “Banat” va apărea în curând, numerele doi şi trei, pentru că, datorită fondurilor, a trebuit să o comasăm – sper că din luna aprilie nu o să mai fie nevoie. S-a îmbogăţit mult, s-a îmbogăţit substanţial, cu colabărări din exterior. Avem cadre universitare care au scris, poeţi cunoscuţi din Bucureşti, din Timişoara, apare Gvozdenovici, apare Ioan T. Morar, avem articole de la profesori universitari, de la Rodica Bărbat, apar mulţi poeţi din zona Reşiţei, apăreţi voi, poeţii din Lugoj, avem traducerile din literatura franceză, traduceri în premieră românească, ale lui Nicolae Cura, ale dnei Beatrice Stanciu, şi vreau să facem din ea o revistă de nivel cel puţin regional şi, după vreo cinci-şase numere, să începem să facem demersurile de a o trece sub egida Uniunii Scriitorilor, chiar dacă nu o să ne dea bani pentru editare, pentru că este mai greu. Consiliul Local Lugoj are toată bunăvoinţa şi vrea să ne ajute şi, chiar dacă nu vom obţine bani de la Uniunea Scriitorilor, noi tot o vom publica.

– Ce pictor vă place?
– Îmi place Van Gogh dintre pictorii europeni, am şi văzut foarte multe dintre tablourile lui în străinătate. Din România, în copilărie îmi plăcea Grigorescu. Acum, l-aş aminti pe unul dintre recent dispăruţii dintre noi, un pictor excepţional, care mie mi-a plăcut foarte mult şi îmi place tot mai mult; parcă de când a plecat dintre noi îi privesc cu alţi ochi pictura. E vorba de eminentul pictor lugojean Vladimir Streletz, care ne-a părăsit din păcate prematur. Aurul tablourilor lui mă predispune la visare.
– Pe această linie, amintesc că i-aţi adus un frumos elogiu în primul număr al revistei.
– Da. Am vrut să fie un omagiu adus lui Streletz pentru că de el nu s-a vorbit foarte mult după dispariţia lui. El a fost şi acel om care s-a retras foarte mult. A fost un om mai retras, n-a fost un om social, care s-a impus, care s-a bătut, cum sunt alţi pictori, şi ei de valoare, care au ştiut să fie şi buni manageri ai lor. Streletz n-a ştiut acest lucru, el s-a retras în sine şi a fost ca un eremit, se plimba între atelierul lui şi salon. Aceasta era singura lui mişcare. Elogiul i l-am adus ca un iubitor de pictură, nu ca un om competent în pictură. Ceea ce am scris despre el a fost pornitdin suflet , nu o analiză.

– O ultimă întrebare, ce credeţi de literatura pe internet?
– Nu ştiu foarte multe lucruri. Nu cred nimic rău în schimb. Cred că trebuie promovat şi acest gen de răspândire a literaturii, cu condiţia ca ea să păstreze înălţime literaturii autentice, pentru că dacă oricine poate avea acces pe internet în schimbul unei sume modice, aceasta nu înseamnă că oricine poate să deverseze pe internet orice prostiuţă, sau o să asistăm la o serie de veleitari care o să publice pe internet. Eu, ca om al secolului XX, cred în cartea pe care o pot pipăi, îi pot simţi mirosul, îi pot pipăi textura paginii, ş.a.m.d. Asta nu înseamnă că eu neg marile posibilităţi ale internetului.
– Vă mulţumesc.
– Eu îţi mulţumesc

Interviu realizat de Elvis Dobrescu

PS Nu îmi vine să cred că au trecut zece ani de atunci… Odihnește-te în pace, domnule profesor!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s