Veche poezie arsă celui care am fost

Durerea dimineţii reci, lumina zorilor, ca o ghilotină,
sclipirea metalică a ploii, serpentinele gândului,
scobitura claviculei tale.
Furtună violentă. Copacii par însemnaţi cu fierul roşu.
Petalele de trandafiri împrăştiate prin ţărână,
dâre de sânge, ca răni de înger.
Ne iubim în simfonii de clopote prin duminici.
În ochii noştri gonesc herghelii de cai.
Fericirea fuge de noi ca o sepie speriată.
Oraşul miroase a cafea şi a ceaţă.
Ce de lume! Ce pustiu…!
Schelete de corăbii mi-e privirea.
Îmbătrânesc oglinzile.
M-amuz cum se împleticeşte timpul printre cărţi, timid.
Mereu clepsidra îşi găseşte o mână s-o întoarcă.
Spinarea timpului miroase a piatră arsă.
Trupul, trupul cu-adevărat e o salină.
Sufletul, săracul, îi e ocnaş.
Hoinăresc prin viaţă ca şoimul prin văzduh.
Rădăcinile mele nu sunt înfipte în pământ, ci în cer.
Cuvântul căutare e afrodiziacul meu.
Vâslind, prin sufletul nemărginit al Lui Dumnezeu,
Azi am murit a nu ştiu câta oară.
Şezând la taifas cu Universul,
Plâng și închid ochii stelelelor care mor.
Luna îşi scarpină coama de hornul caselor.
E târziu!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s