Veche poezie arsă celui care am fost

Durerea dimineţii reci, lumina zorilor, ca o ghilotină,
sclipirea metalică a ploii, serpentinele gândului,
scobitura claviculei tale.
Furtună violentă. Copacii par însemnaţi cu fierul roşu.
Petalele de trandafiri împrăştiate prin ţărână,
dâre de sânge, ca răni de înger.
Ne iubim în simfonii de clopote prin duminici.
În ochii noştri gonesc herghelii de cai.
Fericirea fuge de noi ca o sepie speriată.
Oraşul miroase a cafea şi a ceaţă.
Ce de lume! Ce pustiu…!
Schelete de corăbii mi-e privirea.
Îmbătrânesc oglinzile.
M-amuz cum se împleticeşte timpul printre cărţi, timid.
Mereu clepsidra îşi găseşte o mână s-o întoarcă.
Spinarea timpului miroase a piatră arsă.
Trupul, trupul cu-adevărat e o salină.
Sufletul, săracul, îi e ocnaş.
Hoinăresc prin viaţă ca şoimul prin văzduh.
Rădăcinile mele nu sunt înfipte în pământ, ci în cer.
Cuvântul căutare e afrodiziacul meu.
Vâslind, prin sufletul nemărginit al Lui Dumnezeu,
Azi am murit a nu ştiu câta oară.
Şezând la taifas cu Universul,
Plâng și închid ochii stelelelor care mor.
Luna îşi scarpină coama de hornul caselor.
E târziu!

Astăzi vom spune adio gravitației

Astăzi vom spune adio gravitației.
Ne vom înălța la cer, ca Isus.
Vom uita biciul, coroana de spini, cuiele pe care viața ni le bate fără nicio remușcare.
Astăzi ne vom ierta călăii,
astăzi vom întoarce și celălalt obraz.
Ne vom plimba prin univers ca sondele spațiale,
pozând entuziaști planetele învățate la școală.
Ne vom da cu patinele pe inelele lui Saturn,
Vom face un selfie cu Pluto,
Ne vom rătăci jucându-ne de-a v-ați ascunselea pe Jupiter,
Vom colora cu râuri de albastru roșul Marte.
Ce păcat că atunci când lumea ne va fi mai dragă,
vom cădea înapoi pe pământ ca niște meteoriți!
Dar craterul nostru nu va fi un mormânt,
Ci lac cu apă dulce va răsări,
Să potolească sufletele înflăcărate de intrarea in atmosferă.
Astăzi vom spune adio gravitației.
Ne vom înălța la cer, ca Isus.

3 Noiembrie 2015