În rai se purtau blugi

I. Undeva, într-un sat, universul

Mister Kent

Copii fiind, fumam întotdeauna înhăitaţi.
Ne strângeam vreo patru-cinci copilandri
şi ne furişam în diferite locuri,
ca să nu fim văzuţi de bunici.

Am fumat în podul casei,
stârnind viespiile din căşiţele lor,
am fumat în cocina porcilor,
în grajdul vitelor,
în ogaşe, prin poieni, în păduri.

Pufăiam pe-atunci ba Vikend-ul sârbesc,
ba BT-ul bulgăresc,
mai rar Carpaţi sau Bucegi fără.
Ce sărbătoare când prindeam vreun KENT!
Îl miroseam fermecaţi,
îi pipăiam cu emoţie hârtia fină
şi-l fumam ritualic,
trecând ţigara de la unul la altul.

Când rămâneam fără ţigări,
meşteşugeam trabucuri din coceni,
din care pufăiam până ne dădeau lacrimile.

Apoi, ani de zile n-am mai fumat,
nici în şcoala generală, nici în liceu,
când aveam blugi de la sârbi,
iar colegii mei se buluceau în pauze,
fie la WC-uri, fie pe scara dosnică a Liceului „Traian”,
în urma lor femeile de serviciu adunau chiştoacele cu găleata.

Când m-am apucat iar de ţigări,
prin facultate, fumam mecanic.
Am încercat toate sortimentele,
puzderie, fără frontiere,
până am simţit că nici Kenturile
nu mai miroase americăneşte
şi aşa m-am lăsat de fumat
şi m-am apucat de scris.

Sunt o ţigară fumată de cuvinte.

Narcofag

Străzile-s pustii, miezul nopţii
Se-mparte doar celor aleşi.
Apa clocotind în ibric
Aşteaptă frunzele de mentă
Cum eu întoarcerea străbunilor.
Ce-i coală albă, ce mai vrei?
Ţi-am donat destul sânge,
M-am lăsat de fumat,
Mi-am anesteziat nervii
Din şira spinării pentru tine,
Mi-am scos ochii şi am umplut
Orbitele goale cu litere, litere…
…………………………………..
Aud frunze căzând, din copilărie, pe aerodrom,
Cum aş putea să dorm, să mai adorm?

Verde de Paris

Mama, săraca, osândita
veşnic pe umerii ei purtând
toată povara familiei noastre.
Sora ei se-ncurcase cu un tractorist,
care a lăsat-o lăuză, şi singură,
nu ştiu cum, au găsit-o moartă-ntr-o zi.
Dintr-o poză se uită Giocondă cu buzele groase
unite de un surâs veşnic tânăr.

Mama ei a înnebunit atunci, până când, într-o zi, a-ncurcat sticlele,
ducând la gură moartea cu nume verde frumos.
Bunicul meu, Ion Mohora, era un om bun,
nefiresc de bun pentru această lume carnivoră.
Singurul din sat care avea bibliotecă…
Era din stirpea rară a silvicultorilor pătimaşi – pădurile
încă-i mai poartă doliu.
Oamenii locului îi ziceau „tata boieru’” sau „baronul din plai”.
I se luminau ochii când mă vedea,
păcat că l-am prins în nadirul vieţii sale.
Tata Nelu, cu toată viaţa-i zbuciumată, era om lumeţ,
îi plăcea să petreacă – masa din curtea casei din Firizu
nu s-a ridicat niciodată.
S-a luat cu Verginia, mama Vergica pentru mine.
Bunica mea vitregă mi-a fost, şi ea, tot ca o mamă,
nu-i port supărare – cum aş putea?

Mama se îndrăgostise de un bărbat fabulos – aferim!,
înzestrat de natură cu o forţă uluitoare,
minte ageră şi frumuseţe de efeb.
Sufletele lor, un cerc în cerc infinit la-nceput,
după nici doi ani ajunseseră două linii paralele,
nici naşterea mea nemaiunindu-le.

Mama împlinise nouă’şpe ani, lucra în oraş,
era un pic mai bine la restaurantul„Dunărea”.

După ce m-a înţărcat, m-a lăsat în grija unei mătuşi,
mama Nuţa, cum o alintam.
Aşa am deschis eu ochii în grădina lui Adam,
undeva, într-un sat, pe malul Coşuştei.

Firizu

Firizu e un sat cuibărit sub poalele pădurilor,
pe atunci număra aproape o sută de suflete.
Nu avea biserică, nici cimitir,
ne îngropam morţii în satul vecin, Dâlbociţa,
tot acolo mergeam la slujbe.
Străbunicii mei se aciuaseră printre primii pe acele meleaguri.
Îmi închipui adeseori acea zi aspră de octombrie a anului 1532,
când liniştea Văii Coşuştii fusese tulburată de patru voinici
cu privirile înfricoşate şi sleite de oboseală,
implorându-i pe călugării mănăstirii Crivelnic
să-i adăpostească şi să nu-i dea în vileg.
Le văd feţele întristate de refuzul asceţilor,
prea săraci ca să mai hrănească patru guri.
Monahii nu le-au omorât însă speranţa:
i-au îndemnat să-şi încerce norocul în satul vecin, Crivelnic,
unde cucoana Hamza, văduvă înstărită,
avea nevoie de braţe de muncă.
Cucoana îi măsură din priviri şi le puse o condiţie:
să construiască un căruţ ca să-şi poată plimba fata,
apoi, dacă ies cu bine din iarnă, la primăvară,
să defrişeze o bucată de pădure unde vor putea munci.
Anii au trecut, flăcăii au început să-şi ridice case de lemn,
să-şi dezlege inimile, să-şi cânte tristeţile, iubirile…
Erau de prin părţile Transilvaniei,
suferiseră mult din pricina unor nobili,
aşa că-şi luaseră lumea-n cap şi merseseră,
prin munţi şi păduri, tot înainte,
până se pomeniseră în faţa zidurilor mănăstirii.

Cei patru cavaleri rătăcitori erau Mohora, Manţog, Vreja şi Văcaru.

Bucuros că nu-s om mare

Bărbatul mamei Nuţa se numea Niţă, iar eu l-am poreclit Tucă.
Lucra cu fiii săi, Nelu şi Crinu,
ca mai toţi din sat, la o mină….
Nu erau chiar mineri, nu munceau la târnăcop,
nu intrau în subteran,
Tucă era maistru, Crinu – sudor iar Nelu – şofer.

Firizenii se trezeau dimineaţa la trei
ca să prindă cursa din satul vecin,
unii făceau asta de o viaţă…
Eu îi auzeam pe cei trei când se trezeau
şi mă cuibăream în braţele mamei Nuţa,
bucuros că nu-s om mare.
Îi auzeam cum îşi spală feţele cu apă rece…
câteodată vorbeau tare, înjurând timpul, ploaia.

Se-ntorceau în sat la căderea serii.
Noi, un cârd de copii gălăgioşi,
le ţineam calea ca nişte piraţi,
somându-i să ne dea repede bomboane,
eugenii, pufuleţi, ciocolăţi.

Vreau la şcoală

Pe la patru-cinci ani eram rău,
eram rău ca un porc fără belciug,
eram cel mai rău copil din sat.
Păstrez o fotografie în care-mi privesc
floarea obrajilor mai carnivoră decât acum,
când obrajii concavi, supţi de metafore,
mă trădează nespus…

Pe deasupra, mai eram şi zgârcit,
nu-mpărţeam cu nimeni din dulciurile primite,
le ascundeam prin dulapuri, printre haine.
Drăcuiam, scuipam, mă băteam cu copiii în drum,
striveam furnicile pe scoarţa copacilor,
eram împăratul muştelor, dracul dracilor…

Apoi, brusc, ceva-n mine s-a rupt ca apa femeii când naşte.
Începusem să mă tăvălesc pe jos ca un epileptic,
să urlu, să lovesc pereţii cu pumnii şi să strig:
Vreau la şcoală! Vreau la şcoală!
Abia împlinisem şase ani, cărţi nu văzusem
decât pe şifonierul bunicului brigadier,
dar nu conta, eu adormeam şi mă trezeam cu şcoala-n gât.

Aşa că Tucă şi mama Nuţa improvizară un ghiozdan
dintr-o taşcă verde militărească,
o uniformă neagră, obligatorie pe-atunci,
mă potcoviră cu nişte tenişi de Drăgăşani
şi mă petrecură la şcoală.

Nu-mi spusese nimeni că trebuie să stau smirnă în bancă,
să tot fac liniuţe şi bastonaşe.

Doar freza nu reuşeam defel s-o domolesc,
capul meu fiind brăzdat de cruci, răscruci şi vârtejuri.

La pescuit

Nu mă mai dezlipeam de „fraţii” mei mai mari,
îi urmam coadă peste tot.
Plesneam de fericire când ne pregăteam de pescuit.
Încălţam nişte pantofi aruncaţi pe sub pat,
să nu ne tăiem în cioburi.
Nana Nelu aducea o vârşă din nuiele de răchită împletite.
Nana Crinu punea într-o sticlă rachiu şi mă zorea:
– „Hai, bă, mucea, eşti gata?!”
Ştiam pe dinafară radinele scobite sub mal
unde adăstau cleni frumoşi.

Nelu se rostogolea ca o stâncă în apele limpezi,
speria peştii să intre în radină.
Se-afunda apoi să pună vârşa şi pierea în scorburi.
La-nceput mi-era frică, mai că-mi venea să plâng.
Dar Nelu ţâşnea din pântecul radinii
cu un peşte cât druga de porumb în mâini, şi ni-l arunca pe mal.
Peştele suflat în argint se zbătea în iarbă.
Îl pipăiam, îl pupam pe gură, să ne poarte noroc,
şi-l aruncam apoi în plasa de rafie.
Nelu dispărea din nou în apele de cleştar
dar ştiam deja că-i un călător
care se poate oricând întoarce din acel tărâm necunoscut.

El ţinea ochii deschişi în apă,
pipăia tandru peştii, care valsau printre mâinile lui,
apoi brusc îşi înfigea degetele în branhiile unuia mai ameţit.

La bărbierit

Când se bărbierea, nana Crinu încălzea apă în ibric,
scotea trusa de ras, desfăcea învelişul unei noi lame,
o monta în aparat,
îşi săpunea faţa şi o freca intens cu pămătuful
muiat în apa din strachină.

Deşi se bărbierea cu atenţie, întotdeauna se tăia.
Se spăla, se ştergea cu prosopul, apoi dădea cu spirt.
Câteva tăieturi tot se mai iveau,
pe acestea le acoperea cu petice de ziar.

Într-o dimineaţă, neştiind eu că are de gând să se bărbierească,
am suflat nasul în prosopul agăţat în tindă.
L-am văzut când s-a şters holbându-se
cu ochii săi scânteietori de hienă.

De-ar fi ştiut de mucii mei,
m-ar fi rupt în bătaie.

Acolo raiul era în beci

Mergeam, aproape lunar, la oraş, s-o vedem pe mama.
Mi se făcea dor de ea,
făceam greva foamei când se amâna plecarea.

Mama lucra acum la restaurantul „Vatra haiducilor”,
ascuns în mijlocul pădurii Crihala.
Acolo raiul era în beci: compot de ananas, smochine,
curmale, migdale, portocale, fursecuri,
alune în glazură albă dulce, ciocolăţi…

Eu alergam prin saloane, mă ascundeam pe la etaj,
mă jucam la tobele muzicanţilor,
înfulecam chifle cu suc Brifcor,
stăteam pe capul lui Bobi, barmanul,
ca să-mi dea să gust licori din sticlele alea frumoase,
mai puţin Campari, care era amar…

Acolo, prin WC-uri, aruncau cu clor,
şi mă usturau ochii de-mi venea să plâng,
aşa că le-o ziceam pe şleau:
Mai bine ma duc să ma piş pe gard!

Vacanţa mare

Apoi maică-mea m-a luat la şcoală în oraş.
Doar vacanţele le petreceam în sat,
toţi copiii veneau vara la bunici,
părinţii fiind ocupaţi cu treburile lor orăşeneşti.

La noi vitele păşteau noaptea.
Noi, copiii, seară de seară,
le mânam spre coama pădurii,
şi le lăsam acolo.
Dimineaţa, în zori, era rândul bunicilor,
să plece să le caute şi să le aducă acasă sătule.

Într-o seară, la întoarcere,
am ales o scurtătură abruptă prin pădure,
nu cunoşteam locul, coboram iute ca goniţi de-o fiară sălbatică,
agăţându-ne din când în când de vreun copac
pentru a mai micşora din viteză.

În vijelioasa coborâre,
unul mai din faţă a călcat peste un cuib de viespi
ascuns sub mormanele de frunze,
iar furioasele întărâtate au tăbărât pe mine, vă daţi seama!
Gonit de micile bestii,
am ajuns val-vârtej la marginea satului
şi m-am tăvălit disperat în măruntele ape ale pârâului.

Toţi ceilalţi scăpaseră ieftin,
doar cu câteva înţepături, bată-i norocul,
iar eu începusem să mă umflu buhai.

Au sărit nişte sătence,
m-au dezbrăcat până la piele, acolo în uliţă,
şi mi-au frecat trupul cu sare şi oţet.
Doamne, ce ruşine îmi era,
apăruseră câteva fete ai căror sâni
trezeau în mine iasomii.

Un fel de iad la rai

Căram apă de la fântâna din sat,
în două găleţi mari de plastic
de mi se lungeau braţele ca la cimpanzei.
Pe călduri insuportabile,
plecam la cosit fânul ori la dărâmat frunza
(aşa se chema operaţiunea de tăiat frunze – nu la câini – , de chelire a pluţilor ori a stejarilor, când, cu o toporişcă bine ascuţită, porneam pe trupul copacului şi-l sluţeam).
Jos, femeile aranjau frumos ramurile cu frunze,
le legau peste mijloc cu sârmă şi le stivuiau.
Le căram acasă cu carul şi făceam frunzare pentru vite la iarnă…

Fânul cosit era lăsat la uscat una-două săptămâni,
apoi adunat în grămezi mai mici şi încărcat.
Oh, ce mai iad, în toiul verii, să faci un car de fân!
Eu, pe pajişte, cu furcerul,
un fel de furcă cu coadă lungă şi doi dinţi,
ridicam palele de fân, iar mama Nuţa în car,
chinuindu-se, cu trupu-i ca de libelulă,
să aranjeze bine fânul,
ca să nu ne trezim apoi cu carul pe-o parte.

În timp ce noi încărcam,
boii îşi plezneau cozile în disperare
ca să alunge insectele.
Îi mai ajutam şi eu din când în când:
prindeam bondarii şi le înfigeam câte-un pai în fund.

– Care eşti, mă, acolo?

Când începuseră a ne miji tuleiele,
eu cu Cosmin ne furişam seara pe la ferestrele caselor,
doar om zări prin perdeluţe albe
cum se cuibăresc în braţele somnului fecioarele.
Plănuiam totul cu minuţie de ceasornicar.

Într-o seară, am aterizat în curtea unei codane, Monica,
ea urmând să se mărite peste o săptămână.
Voiam să o vedem cum se zvârcoleşte ca pe jar
în aşteptarea clipei…

Am sărit gardul de scânduri şi ne-am pitit sub fereastră.
Cum ne hlizeam noi doi încercând să desluşim
prin perdeluţa albă cu ciucuri vreo ţâţă, vreo coapsă,
câinele ne-a simţit şi a început să mârâie în lanţ.
A ieşit în tindă Relu, fratele fetei,
a ieşit tâmpitu’ cu toporul în mână strigând:
– Care eşti, mă, acolo?

Cosmin a sărit gardul de scânduri,
eu însă l-am nimerit pe cel de sârmă,
abia am scăpat cu pantalonii rupţi
iar vocea lui frasu’ răsuna tot mai tare în urma noastră:
„ – Ei, bă, Nelule, al dracu’ tu cu Dumnezeii mă-tii, te prind eu mâine!”
Nelu era un holtei cam fustangiu…

Şi dă-i scandal a doua zi,
să se taie cu cuţitele, Relu şi Nelu,
iar eu şi Cosmin tăceam mâlc.

LOVE

Priveam coaja stejarului ca pe-un papirus,
Şi nu înţelegeam visul care m-a răscolit,
În timp ce mâinile căutau besmetice
Briceagul în salopeta unchiului mucalit.

Priveam coaja stejarului ca pe-un papirus antic,
În timp ce Tucă striga: nu lăsa caprele să intre în vie!
Şi-am scrijelit atunci tremurat pe coaja stejarului falnic
Patru litere mari şi am plecat desvrăjit s-ascund
Perlele de struguri căzute.

La priveghi

La priveghi femeile satului boceau,
mâncau, beau, bârfeau mecanic.
Noi ne jucam de-a v-aţi ascunselea.
„Pe cine nu e gata, îl iau cu lopata!”

Odată, eu cu Neluţu, finul meu,
ne-am ascuns în podul casei.
Voiam să trecem prin pod,
să coborâm în spatele casei,
apoi să sărim gardul şi să scuipăm „ptu eu”,
întrecând astfel vigilenţa celui care ne căuta.

Dar Neluţu nu ştia că-n pod e o deschizătură
iar eu nu ştiam că el nu ştie.

În pod era un întuneric orb,
plin doar de mirosul cepei şi al strugurilor stafidiţi,
noi călcam pe nucile întinse la uscat şi pe drugile de porumb,
apoi urletul lui Neluţu’,
care căzuse drept în căldarea cu lături,
a sfâşiat cămaşa nopţii.

Nana Nelu

Eram deja un băietan când l-au prins furând
ţeavă de la mină şi i-au dat trei ani de puşcărie.

Nu înţelegeam eu prea bine ce se întâmplă,
ştiam doar că o vreme nu va mai da pe-acasă,
că n-o să mai aibă cine să-mi prindă cleni frumoşi,
cine să-mi ia apărarea în faţa celorlalţi,
cine…

Mă simţeam neputincios, puterile mele
n-aveau efect în lumea celor mari.

Tucă şi mama Nuţa mergeau lună de lună să-l vadă.
Îi pregăteau cu grijă pachetul cu mâncare
şi un bax de ţigări fără filtru „Carpaţi”,
din ăla cu o sută de pachete,
nu cu zece, ca la cele străine.

La puşcărie, nana Nelu a învăţat să sculpteze în săpun.
Doamne, ce corole înfloreau din mâinile lui!
Când s-au încherbat anii de pedeapsă şi a ieşit,
a fost mare sărbătoare-n sat,
s-a chefuit şi s-a jucat ca la nedeie.

Nimeni nu bănuia că Nelu devenise o floare carnivoră,
care, după ce-i va devora pe cei dragi,
se va mistui pe sine însuşi.

Mamă Nuţă, iartă-mă!

Când tu mă creşteai cel mai frumos copil,
cum era, Doamne, să ştiu
că va veni un timp al cumplitului blestem,
când femeile se vor chirci ca florile în ger
ori se vor umfla ca putinile-n râu,
iar bărbaţii vor ajunge să bea răchiul ca pe apă,
şi când vor tăia lemne la circular
îşi vor tăia degetele de parcă ar fi avut altele de schimb.

Eu atunci nici dacă aş fi visat n-aş fi crezut
că vor putrezi băncile de la poartă,
unde ne strângeam seară de seară la poveşti,
că vor veni ploile puhoi şi vor lua oile şi caprele
din stâni cum ia vântul globul păpădiei,
că Tucă va prinde pensia dar că nu-i va folosi,
îşi va vedea şi fii la fel, cocârjaţi de băutură,
ei care fuseseră bărbaţi ca brazii.

Nici dacă aş fi murit nu aş fi întrezărit momentul acela
când tu îmi vei spune la masa mică cu trei picioare
că eu mă voi lepăda de tine până când cocoşul va cânta de trei ori,
în timp ce voi sorbi ciorba ca pe ambrozia zeilor,
tu îmi vei spune prin ploi de lacrimi:
„Mămă, mamă eu mor şi n-apuc să vin la nunta ta”.

N-aveam de unde să ştiu că tu vei ajunge ca aţa subţire,
nemaiputând îndura bătăile şi hulele lor,
şi vei găsi raiul în podul casei prin deschizătura ştreangului,
că în tot acest timp al patimilor tale, eu fiind plecat din sat,
cum era să cred că vei muri fără lumină,
tu, mamă Nuţo, bunătatea şi lumina lumii.

Şi, în timp ce peste sicriul tău
vor luneca ultimele lopeţi de pământ,
Tucă, Nelu şi Crinu, cu capul plin de băutură,
se vor bate cu pietre.

De unde să ştiu că în ochii tăi calzi şi blânzi
prea devreme viermele alb se va răsuci hămesit?

Căci dacă aş fi ştiut toate astea, am fi plecat în America!

II. Comunism quarantine

Sărutul franţuzesc

Alte păsări ce s-au cuibărit în scorburile amintirilor
sunt legate de garsoniera confort I,
cumpărată de mama după ce divorţase de taică-miu.

Mă văd prin faţa blocului,
unde adesea ne juleam genunchii şi coatele
în maradonizare, vanbastenizare ori gullitizare,
văd gangul, alipit de restaurantul Şatra,
văd mirosul de pişeţi, căci beţivii ce-şi făceau veacul pe-acolo
voiau să fie mai uşori urcând scările blocului în patru labe.

Gangul era păzit de o ţigancă,
era aci de dimineaţa până seara,
vindea seminţe şi gume de mestecat.
Trebuia întotdeauna să cumperi măcar un borcănaş de seminţe,
pentru a păşi dincolo…
Uneori chiar părea un monstru înfricoşător,
cu trei capete şi coadă de şarpe,
iar în jurul gâtului, şirag de vipere
i se vedeau limbile.

Fiica ei îmi era însă tare simpatică,
era o gagică bine închegată,
nu că vreau să justific şmotrul primit
fiindcă îi „machiasem” un pic frăţiorul.

În faţa garsonierei noastre locuia doamna Valeria,
o văduvă inimoasă din cale-afară.
Fiica ei, Cerasela, cu câţiva ani mai mare decât mine,
îmi va deveni între timp foarte apropiată,
pe ţărmul casei sale voi eşua adeseori,
contemplativ Ulisele Itacăi tale.

Ceraselei îi rămân profund îndatorat:
ea m-a iniţiat în tainele sărutului franţuzesc,
după ce amândoi, tâmplă fierbinte lângă tâmplă,
băusem lichior de banane cu dopul şi
luasem vişinata din damigeană drept compot.

În rai se purtau blugi

Garsoniera noastră era cochetă,
dar aici cerul nu era niciodată înstelat, ca la ţară,
culorile nu ardeau în tablouri,
în bibliotecă – doar bibelouri,
aşezate ordonat pe mileuri,
prinţi şi prinţese-n caleşti,
bestiarul din Arcă turnat în porţelanuri,
domniţe sunând din liră în anticamera iadului.

În faţa garsonierei străjuia blocul ruşilor.
Acolo lumina niciodată nu se stingea…

Pe şifoniere,
învelite-n ziarul Scânteia,
din când în când nişte banane verzi
se coceau în soarele alb al tavanului.

Comunismul părea o lume normală!
Eu eram prea mic ca să înţeleg
umilinţa de a valora cât o pâine tăiată pe jumătate.

Mă bucuram că merg cu prietenii la cofetăria „Crinul”,
să ne întâlnim cu savarine,
cu citronade şi îngheţate de vanilie în cupe de inox.
La plecare, cumpăram biscuiţi „Chindia”
şi bomboane „Cip”, cât piperul,
şi gumă făinoasă, al cărei gust
aneantiza după primele molfăituri.

Comunismul părea o lume normală!
Unii chiar îl luau în serios.
Eu eram prea mic să-nţeleg.

Mergeam uneori la Dunăre, pe mal.
Fluviul despărţea iadul de rai
cum anticul Styx.

Raiul era la sârbi,
în rai se purtau blugi,
se mânca pâine albă şi pufoasă,
ireală.

Chihlimbarul de gheaţă

Când mama Ceraselei cumpăra cafea boabe,
le prăjea cu grija cu care căutătorii de aur
ghiceau, pe fundul sitei, pepita.
Mirosul cafeniu cobora scara blocului
şi se lipea de pereţi şi de nări de-ţi topea creierii.
Eu şi Cerasela luam boabe în buzunare
şi plecam în faţa blocului să ne jucăm,
ronţăind întruna la ele.

Ne bucuram când mama Ceraselei cumpăra
peşti gata îngheţaţi din alimentară,
sta la coadă şi nu se lăsa, aducea peştii acasă,
umplea cada cu apă şi arunca acolo chihlimbarul de gheaţă.

Era bucuria noastră
să ne vârâm mâinile în cadă,
să ne jucăm cu ei…

Ce minune! S-a întâmplat de câteva ori să reînvie unii!
Îi luam şi îi puneam în nişte borcane mari de sticlă verzuie,
inima lor pulsa lângă a noastră doar câteva zile.

Îndureraţi, cu gesturi păgâne,
îi curăţam de solzi, le apăsam pântecele
până ce le ieşeau maţele şi plămânii firavi,
două bule de aer învelite într-o pieliţă translucidă,
şi îi spălam apoi sub jetul de apă rece al robinetului.

Erau buni peştii,
aveau gust de chihlimbar oceanic.

Love story

Eram aşa de fericit când veneai, Roxana,
cu mama ta, în vizită pe la noi.
Mamele se retrăgeau la taclale în bucătărie,
iar noi mergeam în cameră,
la televizorul în culori.
Ne îmbrăţişam, ne sărutam, ne făgăduiam iubire veşnică…

Doar clipe, căci ursitoarele de dincolo aruncau anatema:
– Elvis, te duci, mami, să ne iei şi nouă un borcănaş cu smântână?
Şi porneam într-un suflet la patiseria de la colţ,
alergam gândind că nu peste mult timp
voi fi iar în braţele tale.
Intram în patiserie şi mă recomandam – sunt băiatu’ lu’ Nuţica! – având astfel garanţia că primeam ce e mai proaspăt.

O dată ajuns acasă, supliciul continua.

Trebuia să zvârlu o lingură de zahăr
în borcănaş şi să amestec la mână,
căci nu aveam mixer.
Sclavia mea înceta când, întorcând lingura,
graţioasa frişcă, ivită din crisalida smântânii,
levita.

Tu nu mai ştii, între timp, adormeai,
poate dinadins adormeai,
ca să te trezească sărutul meu ca o arătură.

III. Alte poeme fără filtru

Acces trecător de singurătate

Scormonesc în cenuşa sufletului,
Suflu-n narcoticul jar
Cu buzele strânse-n cerc.
Îmbrac apoi rasa cuvântului
Şi pornesc spre culmi.

Aerul e din ce în ce mai tăios,
Vântul suflă năprasnic.

Trec poduri suspendate peste prăpăstii,
Prin păduri care urcă spre cer,
Încerc să ochesc vreo cărare.

Deodată capul lunii
Se rostogoleşte la picioarele mele
Şi văd spasmul norilor crucificaţi,
Ţipătul ars al cucuvelei,
Tăcerea moartă a mlaştinilor.

Sunt palid,
Am ochii injectaţi şi bulbucaţi,
Speriat ca un copil de întunericul
Ce pluteşte în pădurea camerei mele.

Mi-e frig, mi-e foame, mi-e sete, mi-e somn,
Din gură îmi ies cocoloaşe de litere,
Chiar câte-un craniu…

Memento

Exilaţi pe malurile nopţilor de azi
Ne închinăm la chip cioplit,
Cutia magică cu sunete şi culori.
Privim ploaia, ninsoarea, amurgul,
Prin ochiul scheletului metalic din balcon,
Ascultăm obsesiv Dassin şi Depeche Mode,
Vivisecţionăm ca pe o broască destinul.
Plouă năvalnic, se ceartă hiadele-n cer,
It rains cats and dogs,
Cenuşiul putred înghite oraşul.
Nu mai avem nici vicii, nici virtuţi,
Nici plajă de meditaţii,
Vieţi la ralanti,
Dimineţi ursuze, aguride,
Nopţi pleşuve, întinderi fără repere.
Timpul rătăceşte-n cochilii de melc,
Colţii lui lasă mâzgă pe gâtul tău frumos,
Indiferente-mi sunt branhiile purpurii ale morţii.

Mai rău e că nu mai cred în minuni,
Mai rău e că mâine-i aceeaşi zi…

Stampă

Năpârleau platanii
În parcul bătătorit
Al vechii prefecturi.

Ne îndreptam spre casă
De la cumpărături,
Duminica era nervoasă
Ca un cosaş sub soarele dogoritor.

Şi brusc pământul s-a rotit
în amintire –

În jurul nostru zburdau narcotice
Iele cu ochii nuferi vrăjind
Pe-oricine cuteza să le privească,
Timpul însuşi cânta domol la harfă,
Verdeaţa se topea ca arsă,
Şi răsărea mai verde,
Tot mai verde…

Dar acei ani boemi de sfânt delir
S-au stins ca fulgii de zăpadă-n palmă,
Şi clorul apei lor ne-a gălbejit
Feţele noastre albe.

Fantasmă

Sunt nopţi când coala-i grea ca plumbul,
La fel creionul, ochiul, mâna…
Nici sufletul să zboare nu mai poate
Şi cade pradă florii carnivore a urâtului.

Oraşul e cam anaconda

Toamna îşi clatină frunza
Pe Bulevardul Carol I,
Lumina se agaţă de ochii mei
Ca iedera de grifonii caselor.

Ţigara se scutură absent.
O haită de câini taie pieziş strada
Şi strada se scurge în Dunăre.

Mănânc vată de zahăr.

Oraşul e cam anaconda,
Mă încolăceşte,
Şi mă înghite amar.

Şi sufletul îmi bate

Noaptea e un munte mai mare decât marea,
De n-ar fi luna, nu m-ai crede.

Pădurea geme anchilozată-n stele.

Doar câinele lunii
Mă petrece prin ţinutul negru
Şi sufletul îmi bate mai tare ca inima.

Cântec de lup

Când mă va smulge ţărâna în pântecul ei,
De-a-ndoaselea fiinţând,
Voi rupe chingile tăcerii,
Şi voi zbura cu aripi verzi
În nemurirea sidefie.

La toate vămile potrivnice
Voi urla ca lupii nopţii,
Sub luna ce va încerca să ascundă
Carnea ta de colţii mei.

Vers invers

Ne scăldăm
Sub ochii toamnei
În râul melancoliei,

Vântul, aspru, nu ne mai
Ridică în ceruri tulburi pletele,

Şi ne iubim, pulsând cu-aceeaşi inimă.

Acum toamna leneveşte în frunzare,
Iar miezul nucii în poduri vechi se împietreşte.

Focul de seară

În seara asta te voi preface-n vers.
Voi struni cuvintele să-înalţe repede un templu,
În care să contemplu şi să-ţi venerez statuia.

Mi-e teamă de iubirea ta
Să nu fie precum fulgerul
Ce despică semeţul copac din creştet
Până-n tălpi.

Că doar bătrâna moarte mă va strânge,
Pentru focul de seară.

Călătorie

În capul nopţii, când cerul încolţeşte,
Calul din mine nechează,
Forţând priponul spre pajişti mai bogate.

Cu sabia tai noaptea în două
Şi-i beau lacrimile în pahare mari de argint.

În zori tulbur oglinda fluviului,
Pipăind zidurile înalte ale cetăţii,

Străin printre ai mei,
Străin de tine,
De mine străin…

Lecţia

„Ţineţi minte gramatica, altfel vă omor!
Repercusiunea nu are cur.”
Aşa ne striga doamna Dacia Costea,
Să-i dea Dumnezeu sănătate!

Era ca o fecioară când ştiam lecţia,
Era ca un satrap când n-o ştiam.

Oricum, decât să vii cu tema
Nepregătită în faţa doamnei Dacia Costea,
Mai bine înghiţeai cretă…

Carnet de student

Seară de seară,
Pe la unii, pe la alţii,
Fumam, beam, chefuiam.

Învăţam, ca porcii în ajun…,
Meşteşugeam repede
Fiţuici scrise mărunt,
Muncă de chinez bătrân, mon cher!

Hălăduiam prin parcurile înstelate
Scuturând ţigara
Pe alei demente de singurătate.

Dormeam în acelaşi pat, fete şi băieţi,
Amestecaţi ca periuţele de dinţi
În paharul de plastic.

Aşteptam înfriguraţi, în parcul Enescu,
Din două în două săptămâni,
Plasele cu mâncare şi plicul cu bonuri de masă
Ca pe un vis în care bunicul
Apărea să ne spună
Că acolo unde se afla acum
E cald şi bine.

Trecut-au anii…

Încă mai răsună acele dimineţi,
Când ne bărbieream fără grabă,
Cu încântare chiar…

Cherchez la femme

Eram tânăr şi plângeam ca o fată mare,
Purtam palton negru cu un număr mai mare.

Tu ai apărut ca din senin,
Cu moartea pre moarte călcând…

Hai-ku de unică folosinţă

Un pahar aruncat pe iarbă
Furnici înlăuntru-i devorând
Ultimele picături de Coca-Cola.

Scurtcircuit

Trebuie să-mi calc tricoul alb.
Îmi plac tricourile albe din bumbac sută la sută,
Mulându-se pe trup.
Bag fierul în priză şi brusc se arde priza.

Ce ţi-e şi cu progresul!
(Cioran, la senectute: „Acum cred în progres!”),
Unde e fierul în care bunica punea cărbuni încinşi
Şi îmi ardea cravatele de pionier?

Mica publicitate

Tânăr poet,
Pierdut pentru tine,
Îl declar nul.

Natură străvie

Trec, trec, trec,
repede pe văi,
şi se-ascund pe piscuri
berzele.

Vreau să le înhăţ,
să mă joc cu ele
şi să le arunc
ca pe nişte zmee.

Poruncă

Scrie-mă cu sângele tău, îmi spuneai,
Scrie-mă-n terţine, neapărat ca cele danteşti,
Dăltuieşte-mi chipul în Clisura Dunării,
Cu pichamărul cu care ai muncit în patria florentinului,
De ţi se-ncleştau degetele-n somn
Cum ghearele vrabiei îngheţate pe ram.

Filodendronul

Ţi-e vis, ţi-e somn în vis,
Pleoapele diafane
Ca un giulgiu acoperă
Ochii tăi mari şi curioşi.

Razele soarelui spintecă norii,
Perdeaua, armura noastră sidefie…

Filodendronul, cu frunzele sale mari, de forma inimii,
Mi-e santinelă de nădejde la geamul casei.

Să nu mi te fure careva
Nici chiar în vis.

Invernalia

Nu-mi place această iarnă pâcloasă,
cu sufletul rece de preoteasă a sexului,
nu-mi place această iarnă pâcloasă,
iad de-a-ndoaselea pentru copiii străzii,
aureolaţi de vraja aurolacului.

Mă văd copil, plecam în colindat
şi încrustam în zăpadă nemaivăzute nestemate
rotind făcliile din coajă de cireş,
ne întreceam, din casă în casă,
care să ajungă primul să ia prescura,
sătenii ne întâmpinau la poartă cu colaci din cotăriţă,
unii mari şi pufoşi, alţii mici şi tari ca piatra, după puteri,
şi, din găleţi mari de tablă, cu ţuică fiartă.

Ne trezeam dis-de-dimineaţă
să vedem cum bărbaţii familiei taie porcul,
îl pârlesc la foc potrivit,
îl tranşează, şi ne dau nouă băşica porcului,
s-o umflăm şi să tragem o miuţă prin curte până se sparge.

Femeile pregăteau pomana porcului,
aşezau pe masă tigaia cu pecie fragedă,
răsturnau pe tocător mămăliga aburindă şi o feliau cu aţa,
umpleau carafele cu vin din dămigeni astupate cu smoală,
şi dă-i petrecere!

Iarna era iarnă, îngheţa Coşuştea ca steiul
şi ne dădeam pe gheaţă sau cu săniuţele pe derdeluş.
Cine reuşea să se dea în picioare, pe sanie, era cel mai tare!

Mă primeneam cu flanela şi pieptarul de lână,
tricotate de mama Nuţa,
eu n-o vedeam cu fiecare iarnă tot mai oarbă…

Ilustrată de prin ’93

Minerii se-ntorceau în sat
Cu ciocolată Milka şi pantaloni
Din imitaţie de piele de şarpe.

Era prin nouă’ş’ trei,
Nelu ieşise din puşcărie artist,
Sculpta în săpun flori,
Crinu se-nsurase, avea şi-un copil.

Era bine în casă,
Se cina în tindă,
Răcoarea serii şi savoarea mâncării
Aminteau de copilăria noastră,
Bucăţi de rai în blugi, totuşi.

Anotimpurile treceau precum
Cei patru cavaleri apocaliptici,
Le pipăiam armura cu emoţie,
Le simţeam trupul, vraja, slava…

Stampă în fum

Seara care mă doare acum nu-i seara
Când ne strângeam toţi copiii
În poala lui Dumnezeu,
Şi-l trăgeam de barbă
Să ne spună poveşti de poveşti.

Nici larma din drum nu mai este larma
Ce mă îmbia să fug de acasă.

E doar fumul…

Poem-de-nu-mă-uita

Cum aş putea uita vreodată mâinile tale mici,
Ce făureau munţi de minuni,
Şi-mi ascundeau banul
În felia de turtă ce nimerea tocmai la mine?

Mâinile tale mi-au aşezat pe frunte coroana cu nestemate
Din împărăţia pădurilor, apelor, poienilor
(Nu uit nici via din care vinul curgea pe şoldurile dealului).

Sunt ca un rege acum
Fără coroană, umil poem-de-nu-mă-uita.

Erau seri fierbinţi de vară

Erau seri fierbinţi de vară
când focul devenea limpede ca apa,
stelele împietreau pe cer,
pădurile de brazi ardeau în vatra lunii,
porumbul dulce primea-n miezul
de lapte dinţii noştri de copil.

Erau seri fierbinţi de vară
când scriam în ţărână
şi creştea în noi Povestea.

Epilog

Acum, după ce am învăţat cuvântului să-i pun căpăstru,
Să-l înham cu mişcări agere
Şi să zburăm ca gândul, ca vântul,
O singură întrebare mă mai struneşte:
Încotro?

Volumul In rai se purtau blugi in format electronic

For english version, click here

Citeşte  aici ce scrie Constanţa Buzea despre volumul “În rai se purtau blugi”

Citeşte aici ce scrie Marian Drăghici despre volumul “În rai se purtau blugi”

Elvis Dobrescu sau Incursiuni lirice în realitatea cotidiană (I)

Elvis Dobrescu sau Incursiuni lirice în realitatea cotidiană (II)

Elvis Dobrescu sau Incursiuni lirice în realitatea cotidiană (III)

Elvis Dobrescu sau Incursiuni lirice în realitatea cotidiană (IV)

Elvis Dobrescu sau REÎNTOARCEREA la uneltele dintâi

Interviu in saptamanalul Mehedinteanul

Postmodernismul poeziei lui Elvis Dobrescu din volumul În rai se purtau blugi (Editura Prier, Drobeta-Turnu-Severin, 2009) este susţinut de biografism, epicizarea discursului, viziunea demitizantă şi ironică asupra unor teme lirice consacrate, stilul alb, în care se inserează, totuşi, înfiorări lirice. În prima parte a cărţii (Undeva, într-un sat, universul), reconstituirea universului rural şi, implicit, a copilăriei, se recompune din flash-uri realiste, din scene de viaţă firească (La pescuit, La bărbierit, La priveghi, Vacanţa mare), cu irizări duios-nostalgice, trăsături ce amintesc de ciclul La Lilieci de Marin Sorescu: „Aşa am deschis eu ochii în grădina lui Adam, / undeva, într-un sat, pe malul Coşuştei.”

Reactualizarea biografiei, în datele ei esenţiale, face aple la mitul fondator, al întemeierii neamului: „Îmi închipui adeseori acea zi aspră de octombrie a anului 1532, / când liniştea Văii Coşuştii fusese tulburată de patru voinici / cu privirile înfricoşate şi sleite de oboseală”. Mitologia familiei se constituie din imaginile emblematice ale bunicului („un om bun, / nefiresc de bun pentru această lume carnivoră”), tatălui („un bărbat fabulos – aferim!, / înzestrat de natură cu o forţă uluitoare, / minte ageră şi frumuseţe de efeb”), mamei („săraca, osândita / veşnic pe umerii ei purtând / toată povara familiei noastre”) şi, mai ales, a mătuşii, mama Nuţa („bunătatea şi lumina lumii”). Copilul, beneficiarul privilegiat al acestui rai terestru, a trăit experienţe iniţiatice, protejat de iubirea celor mari. Confesiunea reconstituie secvenţe memorabile din destinul autorului (Vreau la şcoală, Un fel de iad la rai, Mister Kent, Care eştă, mă, acolo?), în a căror evocare se amestecă umorul şi perspectiva demistificatoare asupra lumii.

Cel mai patetic poem al acestei prime părţi este închinat mătuşii (Mamă Nuţă, iartă-mă), un elogiu tardiv, în care fiorul regretului şi al vinovăţiei devine dramatic, de o mare încărcătură afectivă: „Când tu mă creşteai cel mai frumos copil, / cum era, Doamne, să ştiu / că va veni un timp al cumplitului blestem, / când femeile se vor chirci ca florile în ger / ori se vor umfla ca putinile-n râu… / De unde să ştiu că în ochii tăi calzi şi blânzi / prea devreme viermele alb se va răsuci hămesit?”

Partea a doua a cărţii, Comunism quarantine, reface, secvenţial, atmosfera „închisorii noastre de toate zilele”, care „părea o lume normală”, constituită din bucurii mărunte (mirosul cafelei boabe, „gustul oceanic de chihlimbar” al peştilor îngheţaţi, plăcerea copilului de a merge cu priietenii la cofetăria „Crinul”, primele tresăriri erotice). Memorabilă rămâne definiţia comunismului „umilinţa de a valora cât o pâine tăiată pe jumătate”. Prin antiteză, se constituie imaginea expresivă a unui univers al libertăţii şi al bunăstării, râvnit de noi, cei situaţi pe acest mal al Dunării: „Raiul era la sârbi, / în rai se purtau blugi / se mânca pâine albă şi pufoasă”.

Lirismul „poemelor fără filtru” este, fără îndoială, mai interiorizat, întors spre întrebările şi căutările fiinţei subiective, descătuşat de epic, de supunerea la o anumită temă. Călătorii prin lumile interioare, respiraţii reflexive, versurile devin exerciţii de sinceritate, de autodefinire a sinelui (Acces trecător de singurătate, Călătorie, Şi sufletul îmi bate). Trecerea anilor se adună-n versuri nostalgice, în albia prezentului depunându-se mâlul pierderii iluziilor: „Mai rău e că nu mai cred în minuni, / Mai rău e că mâine-i aceeaşi zi” (Memento). Din aluatul amintirii cresc bucuriile şi candorile copilului de altădată, boemia şi idealismul adolescentului, esenţializate în stampe lirice (Erau seri fierbinţi de vară, Stampă în fum, Stampă, Carnet de student).  Erosul de inserează discret şi diafan în aceste poeme predominant subiective (Poem-de-nu-mă uita, Focul de seară, Vers invers, Cherchez la femme), în care se amestecă, totuşi, imagini artistice ale lumii exterioare. Invernalia este un tablou liric de mare forţă evocatoare, despre copilărie şi universul rural (cu datinile şi obiceiurile lui hibernale), pe care l-am fi văzut plasat, mai degrabă, în prima parte a volumului. La polul opus al acestui poem descriptiv se situează Oraşul e cam anaconda, în care mijloacele artistice sunt reduse, concentrate în forţa sugestiei şi a imaginii vizuale: „Oraşul e cam anaconda, / Mă încolăceşte, / Şi mă înghite amar”.

Volumul de versuri În rai se purtau blugi de Elvis Dobrescu rămâne o apariţie editorială demnă de semnalat în peisajul literar mehedinţean al anului 2009, cu atât mai mult cu cât autorul stăpâneşte uneltele scrisului şi este dăruit să transfigureze în poezie tot ce trăieşte.

Viorica Gligor, Poezie cu şi fără filtru, Amfitrion nr.1/2010, revistă a Societăţii Scriitorilor Danubieni