“Aş spune că e un adevărat infern să-l traduci pe Nietzsche”

interviu cu traducătorul Simion Dănilă

Iunie 2004

Situată la 14 km de Lugoj, localitatea Belinţ este una dintre cele mai vechi aşezări bănăţene, fiind atestată documentar în anul 1369. Aici trăieşte şi creează profesorul Simion Dănilă, traducătorul operelor nietzscheene în limba română. Om mic la stat, dar mare la minte şi la suflet, profesorul Dănilă este şi “Cetăţean de Onoare” al Belinţului. S-a născut în anul 1943. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi este cunoscut îndeosebi ca traducător al lui Friedrich Nietzsche în româneşte: Poezii (Univers, 1980); versurile din Ştiinţa voioasă (Humanitas, 1994); primele cinci cărţi din Opere complete în 15 volume (Hestia, 1998-2004). A mai tradus: Frank Wedekind, Teatru (Univers, 1982); Andrei A. Lillin, Vânzătorul de măşti (Kriterion, 1991); Cântecul nocturn al călătorului (antologie bilingvă din lirica germană, Hestia, 1996). Premiul USR, Filiala Timişoara (1998), pentru traducerea vol. 1 (Poezia) din Opere complete de Fr. Nietzsche.

Elvis Dobrescu: Bine v-am găsit, domnule profesor Dănilă. Cum trece timpul aici, mai are răbdare cu oamenii?
Simion Dănilă: Timpul trece la fel ca peste tot: inexorabil; şi uite-aşa, încet-încet, trecui şi de 61 de ani. Timpul se scurge în ritmul său, cu destulă răbdare şi îngăduinţă. Numai noi percepem altfel scurgerea lui în diferite etape ale vieţii noastre: lentă în tinereţe, când avem impresia că timpul stă pe loc (altminteri nu ni l-am risipi cu atâta inconştienţă), şi rapidă la bătrâneţe, când constatăm că ne-ar mai trebui câteva vieţi ca să ne realizăm proiectele.
E.D.:Traducătorul se află întotdeauna între două focuri, nu?
S.D.: Da. Este foarte greu să spui ce este mai important pentru traducător: să ştie foarte bine limba din care traduce sau limba ţintă, limba în care traduce. Ideal ar fi să le cunoşti pe amândouă, dar, întrucât traducătorii lucrează asupra limbii lor proprii, în cazul nostru asupra limbii române, este foarte importantă cunoaşterea acestei limbi, mai importantă decât cunoaşterea limbii germane. Însă şi atunci când traducătorul cunoaşte la perfecţie ambele limbi, el nu scapă de cele două „focuri”, cum bine ai spus. Înţeleg cuvântul foc în două feluri: ca „ardere” şi ca „tir; constrângere”. Deci, ca să realizezi o bună traducere, trebuie să fii mistuit de aceleaşi combustii care-l pârjolesc lăuntrric pe autorul străin, iar pe de altă parte, să „adulmeci” şi să redai în limba proprie stilul acestuia, care este „cucerirea unei libertăţi individuale asupra constrângerilor convenţiei colective”, ca să-l citez pe Pierre Guiraud, cunoscutul stilistician francez.
E.D.: Cum şi când l-aţi “întâlnit” pe filozoful german?
S.D.: Cu Nietzsche m-am întâlnit în anii Facultăţii, când o seamă de scriitori români au fost “reabilitaţi”. A fost recuperat Goga, care era socotit scriitorul nostru ultranaţionalist, atunci a început prima dată să se vorbească deschis despre Goga şi au apărut poeziile lui, interzise multă vreme. Atunci au fost recuperaţi Lucian Blaga, Ion Barbu – aceştia nici nu pot fi înţeleşi fără Nietzsche. O dată cu apariţia primelor cărţi ale lui Blaga, a început să se vorbească tot mai mult despre influenţa lui Nietzsche asupra sa. El a scris, de pildă, un eseu, Fenomenul originar, în care Nietzsche ocupă un capitol foarte important. Ion Barbu, cu vitalismul extraordinar din prima perioadă a creaţiei sale, când evocă Elada lui Nietzsche, scrisese chiar şi o poezie închinată filozofului. Scrisese mai apoi şi o poezie dedicată Căpitanului (Corneliu Zelea Codreanu), care, zice-se, ulterior a fost închinată lui Bălceascu, deci cumva era justificată, în acele circumstanţe, ţinerea lui Barbu în umbră. Poezia lui Barbu din prima perioadă nu s-ar putea înţelege fără a-l cunoaşte pe Nietzsche. Curiozitatea aceasta ne-a determinat, pe mine şi pe colegii mei, să căutăm bibliografie. Nu exista la noi nici o carte a lui Nietzsche tradusă după 1944. Cărţile traduse anterior erau de negăsit. Se tradusese Anticristul şi Aşa grăit-a Zarathustra – în două versiuni. George Silviu a mai tradus nişte poezii, în colecţia BPT, dar nu se mai găseau la data respectivă. Profesorii noştri vorbeau deci despre Nietzsche şi despre influenţa lui asupra literaturii române, dar noi nu aveam textele lui, şi, odată, intrând la anticariat, am găsit acolo o carte de poezii. Era o ediţie a poeziilor lui Nietzsche apărută în Elveţia în 1927. M-am bucurat foarte mult, m-am şi mirat că nu o cumpărase nimeni, dar, de fapt, numai ce apăruse, pentru că eu treceam pe-acolo aproape zilnic şi mă uitam la fiecare carte din rafturile cu literatura germană. Am dat astfel peste cartea aceasta. Atât de mult m-a încântat, încât colegii mei mi-au scris pe carte un “memento”: “Bucuria lui Simion Dănilă din ziua de 29.04.1965”. Într-adevăr, a fost o adevărată bucurie pentru mine, am citit-o şi am început să traduc. Eram încă student, aveam colegi la secţia germană, şi ei m-au încurajat, au citit cum am tradus, le-a plăcut, şi, încet-încet, fără nici un scop, fără să mă gândesc a publica vreodată cele transpuse de mine în româneşte, am tot tradus din cartea aceasta, am mai găsit între timp şi alte cărţi şi am tradus şi din ele, am făcut o selecţie şi am aşteptat. Prin ’73, când m-am decis să le public, le-am dus la Editura Univers. Momentul însă nu era deloc prielnic. A stat manuscrisul meu acolo aproape şapte ani, dar, între timp, au apărut şi alţi cărturari români interesaţi de a apărea Nietzsche în româneşte, printre care Victor Ernest Maşek, esteticianul din Bucureşti. El voia să scoată Naşterea tragediei din spiritul muzicii. Manuscrisul meu a ajuns la el în mână la un moment dat şi atunci, pe filiera Liiceanu şi alţii, a putut să apară în fine în 1980. Între timp însă, ei scoseseră Naşterea tragediei într-un volum de eseuri, De la Apollo la Faust, unde mai figurează trei autori germani. După aceea, eu n-am mai tradus, nu că n-aş fi vrut, dar n-avea nici un sens, fiindcă nimeni nu mai era interesat de Nietzsche la edituri. A mai apărut totuşi o traducere, Cazul Wagner (1983). Apăruse însă şi La moartea lui Zarathustra nu plânge nimeni de Lucia Dumitrescu- Codreanu, o carte care a descurajat şi mai mult traducerile din Nietzsche în limba română. Acum, ca să nu sărim peste acest moment, cine mai îndrăznea să traducă din Nietzsche, când la noi apăreau cărţi cum este Esenţa reacţionară a nietzscheanismului de S. F. Oduev? Ori Mic dicţionar filozofic de M. Rozental şi P. Iudin (ESPLP, 1955), din care îţi supun atenţiei acest pasaj despre Nietzsche: “Filozof idealist german, reacţionar extremist, apologet făţiş al exploatării burgheze şi al agresiunii, precursor direct al ideologilor fascişti”. Era suficient să citeşti acestea ca să-ţi piară cheful de a te mai apropia de opera lui Nietzsche. Dacă iei „Revista de Filozofie” din 1990 încoace, vei fi surprins să constaţi cât de nepregătiţi erau filozofii noştri în a-l recepta pe Nietzsche. Au fost două mari aniversări. În 1994 s-au împlinit 150 de ani de la naşterea lui Nietzsche. Pentru „Revista de Filozofie” a trecut neobservat acest lucru. La Humanitas însă au apărut atunci două volume. Abia în 2000 – Nietzsche a murit în 1900 -, la centenar, apar două articole mai consistente despre Nietzsche. Aceasta era situaţia. Terenul acesta, al exegezei nietzscheene, e încă un teren absolut fertil, ca să nu zic virgin, pentru cel ce ar vrea să se angajeze pe acest drum . Tinerii care ar dori să se ocupe de Nietzsche ar putea scrie liniştiţi, pentru că încă nu au concurenţă.
E.D.: Sunteţi deopotrivă lingvist şi traducător. Unde vă simţiţi cel mai mult acasă?
S.D.: Într-un fel, pregătirea mea lingvistică m-a condus la traducere. Nu mi-am propus să ajung traducător, dar necunoaşterea la perfecţie a limbilor străine te îndeamnă să traduci. Tot ce citeşti, simţi nevoia să traduci. Spune şi Şerban Foarţă lucrul acesta. E valabil pentru orice traducător. Deci cunoaşterea limbii române ca lingvist mi-a folosit foarte mult şi m-a condus inevitabil şi la traducere. Făcusem germana în facultate şi, vrând-nevrând, am început să traduc texte. În traduceri, trebuie să valorifici toate variantele limbii: şi varianta geografică, şi cea istorică, şi cea socială (argouri, jargoane). Când spun geografică, am în vedere dialectele, graiurile – dacă o rimă îţi cere un cuvânt din grai, poţi să-l foloseşti în traducere, nu-i nici o impietate. De altfel, dicţionarele noastre serioase dau variantele regionale ale cuvintelor. Cunoaşterea sub acest aspect a limbii m-a ajutat foarte mult în traducere. Eu, din lingvistică, m-am apropiat mai mult de dialectologie şi onomastică. Or, dialectologia îmi facilitează de cele mai multe ori traducerea mai exactă a unor texte germane în limba română. Pot spune, aşadar, că mă simt la fel de confortabil în traducere, ca şi în lingvistică.
E.D.: Cum este să-l traduci pe Nietzsche în limba română? E o muncă titanică, nu?
S.D.: Aş spune că e un adevărat infern. Când am început să traduc, prin contract, cu Editura Hestia, realizasem performanţa de a traduce cinci pagini pe zi. În momentul de faţă, cu greu depăşesc două pagini, fiindcă am ajuns la operele cele mai dificile ale lui Nietzsche, cum este Dincolo de bine şi de rău sau Despre genealogia moralei, care sunt ultimele opere mari ale lui Nietzsche. După aceea, el are un volum cu mai multe scrieri mărunte, şi ele foarte importante, deşi sunt în jurul a o sută de pagini fiecare. Despre Ecce homo, de pildă, Nietzsche spune că cine reuşeşte să-l traducă, acela este într-adevăr un traducător bun. N-am ajuns încă la Ecce homo, şi sunt deja inhibat de această afirmaţie a lui Nietzsche, pe care vreau să o dau pe coperta volumului. Traducând, mergând din carte-n carte, te pregăteşti şi pentru aceste opere mai dificile de tradus. Mai mult, Nietzsche este greu de tradus fiindcă e un creator de limbă. Întâlnesc cuvinte pe care dicţionarele uzuale ale limbii germane nu le înregistrează. Şi e foarte uşor de creat cuvinte în limba germană. Aici, procedeul numărul unu de îmbogăţire a vocabularului este compunerea. Dar cum echivalezi, când nu este suficient să le pui alături şi să le traduci pe fiecare în parte? Asta-ţi dă multă bătaie de cap, pe de o parte; pe de altă parte, Nietzsche, cu vitalismul lui extraordinar, recurge la perioade, la frazele acelea ample cât o pagină, care presupun suflu. Francezii, de pildă, fragmentează fraza lui Nietzsche, cu punct şi virgulă, cu punct. Nu pot s-o ducă la capăt. Or, eu n-am ce face, sunt obligat să redau întocmai aceste fraze; chiar noile traduceri, şi în franceză, dar mai ales în italiană, caută să respecte întru totul fraza lui Nietzsche, amploarea şi ritmul ei. Zarathustra este un poem, de pildă, acolo două silabe accentuate una lângă alta nu prea se găsesc. Apare un ritm în acest fel, şi el trebuie respectat pe cât se poate.
E.D.: Cum e să traduci poezia lui Nietzsche? Aţi scris şi dumneavoastră poezie? Trebuie să ai o anumită structură?
S.D.: Este preferabil ca un poet să fie tradus de un poet, nu?, un romancier să fie tradus de un romancier ş.a.m.d. Eu am scris poezie, dar n-am publicat decât foarte puţin, şi cred că nici nu voi publica. Nu mă simt poet, sau poate că mă manifest prin aceste traduceri, dar nu-i chiar aşa de imposibil de tradus poezia lui Nietzsche. Poezia lui este şi cu formă fixă, şi în vers liber, dar nu-mi ridică greutăţi. Mie chiar îmi convine să traduc poeziile cu formă fixă, fiindcă aici poţi să fii creator, poţi să-ţi arăţi măiestria, dacă o ai, pentru că, dacă n-o ai, nu poţi traduce nicicum. Antologia pe care aţi pomenit-o reprezintă traducerea unor poezii cu formă fixă din limba germană şi a constituit un pariu cu mine însumi. Eu singur mi-am ales nişte poezii cu formă fixă, dificile de tradus şi care să nu depăşească zece versuri – un adevărat tur de forţă. Sunt poezii renumite aici, din Goethe de pildă; chiar am vorbit odată cu Ştefan Augustin Doinaş, care tradusese Cântecul nocturn al călătorului, şi care mi-a spus: „Opt variante am pentru această poezie, am publicat două.” „ Întâmplarea face, i-am răspuns, că şi eu am opt variante şi am publicat tot două.” Însă nu înseamnă – cum spunea şi Doinaş – că sunt mulţumit. Din cele opt variante ale mele, pe ultima, care apare în această antologie, o consider cea mai frumoasă, dar sunt convins că s-ar putea traduce şi mai exact şi mai frumos. E o plăcere. Faptul că te supui tiparului unui alt poet nu este ceva umilitor, este o emulaţie, am putea spune, îl concurezi. Voi, ca poeţi, nu-l concuraţi pe marele Creator, pe Dumnezeu? E o mare îndrăzneală să faci poezie, fiindcă îţi propui într-un fel să-l concurezi chiar pe Dumnezeu şi să-ţi exprimi nemulţumirea faţă de creaţia lui făcută de mântuială, cum ar zice Emil Cioran. Aşa ar fi poetul, şi aceasta este şi soarta traducătorului. El concurează cumva cu scriitorul pe care îl traduce, şi nu e uşor lucru.
E.D.: Aţi fost în Germania?
S.D.: Am fost, dar nu pentru a-mi îmbogăţi cunoştinţele de limba germană, pentru că am ajuns acolo foarte târziu. Eu am predat limba germană elevilor mei, însă în şcoală se predă la un nivel foarte scăzut. La un moment dat, după ce am tradus poezia lui Nietzsche, am făcut o mare pauză, o sincopă în domeniul acesta al traducerii. Nu credeam că am să mai ajung să-l traduc vreodată, şi m-am ocupat mai mult de lingvistică. Când s-a ivit ocazia şi Lucian Alexiu, de la Editura Hestia, m-a solicitat să-l traduc pe Nietzsche în limba română şi el să-l editeze, am fost de acord şi am marşat la ideea aceasta, nu mi-am prea dat seama ce înseamnă, dar, traducându-l pe Nietzsche, pot să spun că m-am perfecţionat în limba germană. În limba germană scrisă, pentru că, dacă ar fi să vorbesc, păţesc ca Doinaş, traducătorul lui Faust, care, spune folclorul traducătorilor, trebuia să cumpere undeva în Germania două bilete de călătorie cu trenul şi nu-i venea pe limbă cuvântul, fiindcă Faust nu călătorise cu trenul niciodată, nu? Aşa mi se poate întâmpla şi mie, limbajul lui Nietzsche nu este limbajul uzual şi deci îmi vine greu să susţin o conversaţie „plebee” în limba germană. Limbajul nietzschean însă mă ajută să-nţeleg texte nemţeşti dificile.
E.D.: Chiar Cioran, marele stilist al limbii franceze, românul care a scos această limbă din cămaşa de forţă, avea dificultăţi în exprimare.
S.D.: E altceva când conversezi, altceva când scrii, dar, fiindcă aţi pomenit de Cioran, el era un nietzschean. Nu prea recunoştea făţiş, dar cine-i citeşte operele îşi dă seama de lucrul acesta. Eu aş zice mai mult, l-aş parafraza pe Cioran. Vorbind despre Bach, el spune: “Dacă e cineva pe lumea asta care să-i datoreze totul lui Bach, acela e Dumnezeu”. Aş spune şi eu că, dacă e cineva pe lumea asta care să-i datoreze totul lui Nietzsche, acela e Cioran. Se vede din cărţile lui foarte clar. De fapt, s-a şi scris. Lucia Gorgoi din Cluj a publicat lucrarea Friedrich Nietzsche şi cultura română interbelică, plină de informaţii şi subtile analize comparative.Care sunt scriitorii influenţaţi puternic de Nietzsche? Blaga, Cioran, Mircea Eliade şi mentorul ultimilor doi, Nae Ionescu. Deci s-a scris despre nietzscheanismul lui Eliade şi Cioran. Nu înseamnă că nu se mai poate scrie. Mai ales despre Eliade, de pildă. Vă aduceţi aminte ce scandal a provocat în Occident cartea Alexandrei Laignel-Lavastine, Cioran, Eliade, Ionesco: L’oubli du fascisme – Uitarea fascismului. Ea recurge la texte ale acestora, trunchiate, bineînţeles. Deci o lucrare echivalentă ca număr de pagini s-ar putea scrie şi în limba română despre textele respective, din care a citat şi ea, dar nescoase din context, din care s-ar vedea, de exemplu, că antisemitismul lui Eliade a fost o pură invenţie. S-a făcut o mare nedreptate „celor trei mari români de la Paris”, dar fiecare om poate să scrie ce vrea. Problema e cine îi răspunde? La noi s-a răspuns doar prin câteva articole, pe ici, pe colo. Cu o carte trebuie răspuns, mai mult, cu o carte tradusă în limba franceză sau engleză, pentru informarea corectă a străinătăţii. Mulţi încă se tem la noi de „nocivul” Nietzsche. Ei nu realizează că Nietzsche a fost complet „reabilitat” şi denazificat. De cine? În primul rând, de autorii evrei. Ei sunt mai credibili decât noi. Dacă eu aş scrie, nu m-ar lua nimeni în seamă, ar considera că e un parti pris, dar, atunci când le pun în faţă pe Yirmiyahu Yovel, de la Universitatea Ebraică din Ierusalim, cu cartea sa tradusă în româneşte – probabil prima limbă în care s-a tradus această carte scrisă în ebraică – Hegel, Nietzsche şi evreii. O enigmă întunecată, oamenii cred. Aşa de frumos scrie despre Nietzsche şi îl absolvă de orice culpă, încât, pentru mine, aceasta este o carte de căpătâi, şi, dacă vreau să vin cu un argument pro Nietzsche, apelez la Yovel. Primul care l-a descoperit pe Nietzsche şi a ţinut conferinţe publice despre el în 1888 a fost Georg Brandes de la Universitatea din Copenhaga, tot un evreu. Un evreu l-a descoperit deci pe Nietzsche şi l-a lansat. Nietzsche a fost atât de bucuros când a citit în ziare că profesorul Brandes de la Copenhaga a ţinut conferinţe despre “filozoful german Friedrich Nietzsche”, încât, cu vădită satisfacţie, a trâmbiţat vestea mai multor apropiaţi ai săi. Brandes e primul care îi acordă titulatura de filozof. Îţi mai pot da un exemplu clasic: Walter Kaufmann, evreu plecat din Germania în Statele Unite pe timpul hitlerismului. Este cel mai bun traducător al lui Nietzsche în limba engleză. A murit în 1980. Am citit câteva studii despre Nietzsche în care Walter Kaufmann respinge elegant şi argumentat acuzaţia că Nietzsche e un „protofascist”. Deci evreii sunt conştienţi că Nietzsche a scris frumos despre ei şi că nu i-a jignit cu nimic şi că nu a fost antisemit.
E.D.: Aţi avut ocazia să vă adresaţi unor intelectuali străini în privinţa receptării lui Nietzsche în România?
S.D.: De câteva ori; ultima dată în mai anul acesta, luând parte în Austria şi Cehia, în localităţi de graniţă, la un simpozion internaţional (cu participare europeană şi nord şi sud-americană) despre „Multiculturalitate într-o Europă fără frontiere”, în organizarea Centrului de Cercetare Fenomenologică din Praga, a Centrului de Impulsionare Transfrontalieră din Tayaland (Austria) şi a Asociaţiei Austriece Nietzsche din Viena. În cercul la care am fost repartizat s-a dezbătut tema „Europa lui Nietzsche şi Nietzsche în Europa”. Eu am prezentat o comunicare chiar „Despre receptarea lui Nietzsche în România”. Pentru mine a fost un bun prilej de a face cunoscută în străinătate cultura română sub aspectul felului în care a fost perceput Nietzsche la noi, într-o sincronizare aproape perfectă cu receptarea lui în Germania şi în alte ţări occidentale. Textele pe care le-am produs din Eliade şi Cioran, bunăoară, au fost alese în aşa fel, încât să trezească interes nu numai în legătură cu Nietzsche, ci şi pentru mai buna cunoaştere a contextului social-politic în care s-a afirmat la noi „generaţia tânără” – de aur – , al cărei lider incontestabil a fost Mircea Eliade. Nu mi-a fost prea greu să opun detractorilor lui Eliade şi Cioran o altă optică faţă de cea mai mult decât răutăcioasă a Alexandrei Laignel-Lavastine, care, dacă s-ar impune pe plan internaţional, ar echivala cu a doua moarte a celor doi; lucru pe care ei nu-l merită. Am fost încurajat să iau această atitudine de conferinţa ţinută acolo cu o zi înainte de domnul Johann Figl, directorul Institutului pentru Ştiinţa Religiilor al Universităţii din Viena, care nu s-a eschivat să-l citeze cu toată deferenţa cuvenită pe Mircea Eliade, referindu-se la un pasaj din Sacrul şi profanul. Fără să par lipsit de modestie, pot spune că intervenţia mea a trezit interes, încât mai mulţi participanţi, între care şi Endre Kiss, reputatul nietzschean de la Budapesta, mi-au cerut o copie integrală a comunicării mele.
E.D.: Povestiţi-ne despre lada lui Nietzsche – un termen puţin peiorativ, ce-i drept.
S.D.: Nietzsche era bolnav şi, din această cauză, a abandonat catedra de la Universitatea din Basel. Trebuia să călătorească foarte mult, în locuri indicate de medici: vara în Alpii Elveţieni, iar iarna pe Riviera, italiană sau franceză. Ultimele cinci sejururi au fost la Nisa. Într-un fel, era un apatrid. Poate că şi asta contribuie la viziunea lui Nietzsche despre omul european, pentru că el are o viziune despre omul european aşa cum îl vedem noi astăzi într-o Europă fără graniţe, ca o rasă mixtă, în care, spune el, un rol esenţial, ca ligament, ca liant, îl are evreul. Evreul, care are o educaţie europeană de peste o mie opt sute de ani, cum nu are nici un alt popor din Europa, fiindcă toate popoarele europene sunt mai tinere. Germanii de astăzi nu mai sunt germanii care au fost odată, cum nici grecii nu mai sunt ce-au fost altădată. S-a pierdut ceva şi s-a recreat altceva. Închid paranteza cu apatridul. Nietzsche era obligat, astfel, să-şi care după el, ca şi Eminescu, de fapt, manuscrisele şi cele câteva cărţi importante, pe oriunde mergea. Dar, în acelaşi timp, baza bibliotecii lui a rămas acasă la mama lui, la Naumburg, un oraş nu departe de Leipzig. Acolo trăiau mama şi cu sora lui. Tot acolo l-au adus şi pe Nietzsche după prăbuşirea lui din 1889, şi au pus bazele arhivei Nietzsche. Sora lui este mult hulită, nu de nietzscheeni, cât de necunoscători, pentru că a intervenit în textele lui. Ea a fost prima editoare a lui Nietzsche după moartea acestuia. A intervenit în textele editate, dar nu în manuscrise. Ea a păstrat manuscrisele, şi astăzi îi este oricui la îndemână să vadă ce a falsificat ea şi cum era originalul, şi să editeze un Nietzsche autentic, pe baza manuscriselor ce există la Weimar, pentru că, în final, arhiva Nietzsche a ajuns la Weimar.
E.D.: Cum s-a întâmplat?
S.D.: În 1887, Nietzsche primeşte o donaţie, o vilă la Weimar – vila Silberblik – de la o admiratoare: Meta von Salis. Se mută acolo cu sora sa. Acolo, pe Humboldstraße 36, transferă ea arhiva din Naumburg; în această vilă foarte frumoasă, în care Elisabeth, care a trăit până în 1935, l-a primit odată şi pe Hitler, Nietzsche mai trăieşte trei ani. Acolo moare, la Weimar, dar e înmormântat la Röcken, lângă Naumburg, în satul în care el s-a născut. Şi mama, şi tatăl, şi fratele său mai mic sunt îngropaţi acolo; Elisabeth a dorit să fie înmormântată tot acolo. Într-adevăr, cele două morminte, al lui Friedrich şi al Elisabethei, sunt identice, numai scrisul de pe ele diferă. Sora lui deci , deşi a falsificat unele texte ale lui Nietzsche, le-a salvat totuşi. Astăzi arhiva este adăpostită în altă clădire, unde se află şi arhiva Goethe-Schiller, arhivă ce nu conţine doar manuscrisele celor doi, ci şi pe ale lui Nietzsche, Herder, Wieland etc., ale celor care au avut de-a face cu Weimarul. Aici am fost eu pentru a mă documenta. Am avut plăcerea să ţin în mână manuscrisele lui Nietzsche, dar poţi să le ţii, că tot nu înţelegi nimic. Scrisul lui Nietzsche este un gotic stilizat foarte greu de descifrat. Se află însă acolo o doamnă, prin care am şi ajuns la această arhivă, Marie-Luise Haase, cea mai bună cunoscătoare a scrisului de mână al lui Nietzsche la ora actuală. Ea descifrează tot şi editează nişte lucruri foarte corecte, foarte frumoase. M-a impresionat mai mult Biblioteca Nietzsche, care se păstrează, ca şi Biblioteca Goethe. Aceasta se păstrează cu cărţile ordonate ca pe vremea lui Goethe. Aşa cum le-a lăsat el, aşa au rămas, deşi au trecut mai multe războaie şi peste nemţi şi mai ales că a rămas în RDG. Nu s-a atins nimeni de ele. Ce cult există pentru documentul scris, pentru cultură! Îmi pare rău că la noi se pierd manuscrisele, iau foc. La Revoluţie au pierit în flăcări manuscrise inestimabile ale lui Eminescu. Crimă mai mare nici că se poate. Biblioteca Nietzsche este integrată în Herzogin Anna Amalia Bibliothek.
E.D.: Care erau lecturile predilecte ale lui Nietzsche?
S.D.: Nu atât cărţile de literatură (din care prefera, de pildă, Tristram Shandy al irlandezului Lawrence Sterne, în care Goethe vedea „spiritul cel mai liber al veacului său”, ori Toamna lui Adalbert Stifter; maeştri ai prozei, în afara lui Goethe, îi considera pe Leopardi,Mérimée, Emerson şi W. S. Landor), cât cărţi de filozofie, psihologie, biologie. Îl interesa foarte mult comportamentul animalelor, al „turmei”, cu care era în răspăr, Nietzsche fiind un elitist. El pleda pentru elite, nu agrea spiritul gregar, despre care a citit foarte multe cărţi. Astăzi există cercetători specializaţi în depistarea citatelor sale ascunse – Nietzsche nu le pune întotdeauna în ghilimele – ; aceştia scotocesc biblioteca lui plină de cărţi adnotate de el şi alimentează anuarul „Nietzsche-Studien”, care conţine o rubrică specială de izvoare sau contribuţii la sursologie, în care cercetători germani, americani, italieni ş.a. pun la dispoziţie textele din care s-a inspirat Nietzsche. Pe mine ca traducător mă ajută foarte mult lucrul acesta.
E.D.: Iată deci că un popor hipertehnologizat manifestă o grijă extraordinară pentru valorile sale culturale.
S.D.: Constantin Noica a spus odată că există două Germanii: una a culturii şi una a untului. Pe cea a untului o găseşti în Germania, dar pe cea a culturii o găseşti mai degrabă în România. El ştia de mic copil germana. A învăţat-o cu o guvernantă din Germania. Cunoştea foarte multe lucruri despre cultura germană, dar să spui aşa, în general, că ai găsi mai multă cultură germană în România, mi se pare o inadvertenţă. Mi-am dat seama de aceasta numai documentându-mă asupra lui Nietzsche în Germania şi citind aceste „Nietzsche-Studien”. Câte ştiu nemţii despre Nietzsche, noi nici nu visăm. Ştiu şi cu ce peniţă a scris Nietzsche (cu peniţa nr.5). Au date despre viaţa lui Nietzsche pe luni şi pe zile. Ceva asemănător, pe ani, luni şi zile, au şi italienii despre viaţa lui Gabriele D’Annunzio, şi el un nietzschean. Te poţi foarte repede informa. Noi nu avem nici măcar despre Eminescu asemenea cronici atotcuprinzătoare. Monografia clasică a lui Călinescu e cu totul altceva, pe capitole despre „Eminescu şi Junimea”, „Eminescu şi dragostea sa”, „Eminescu gazetar” etc. Ar trebui să adoptăm tipul de contribuţii la biografia scriitorilor pe care-l practică nemţiii şi italienii, pe ani, luni şi zile.
E.D.: Putem vorbi de o periodizare a filozofiei lui Nietzsche?
S.D.: Da, s-au făcut periodizări (Karl Jaspers, Lucian Blaga etc.). Nietzsche are o evoluţie „complicată”, cum spune Blaga în Fenomenul originar: „de la metafizica artistică a aceluia care gândea orfic în marginea tragediei greceşti – la liber-cugetătorul care scria gândiri despre toate rosturile «omeneşti, prea omeneşti» e mai mult o mutaţiune decât o linie continuă; iar de aci până la profetismul din Zarathustra şi Anticrist este iarăşi un pas înainte, şi poate doi înapoi. Doi înapoi, fiindcă a treia «năpârlire» a lui Nietzsche încheie elipsa ce începea cu metafizica artistică a primei tinereţi. Zarathustra era un «monstru dionisic», dar unul care se dezbărase de orice urmă de pesimist leşinat à la Shopenhauer. Desigur nu e lucru prea uşor să te orientezi în jneapănul des al gândirii lui Nietzsche […] «Voinţa de putere» e bucăţica de chiag ce face să se adune laptele elixir al operei lui Nietzsche. Dionisicul, despre care el ne vorbeşte cu entuziasm în întâia sa carte, nu e decât o manifestare a «voinţei de putere».” Important pentru un traducător este să urmărească evoluţia stilului nietzschean de la o etapă la alta şi să marcheze în traducerile sale diferenţele stilistice. Unii traducători fac eroarea de a traduce în acelaşi stil, în acelaşi limbaj – arhaizante – toate cărţile lui Nietzsche, ca şi când acesta er fi egal cu sine însuşi în toată creaţia sa. Arhaizant, biblic poate fi tradus Zarathustra, de exemplu, dar majoritatea cărţilor sale trebuie traduse într-un limbaj modern, neologic, capabil să redea exact subtilităţile gândirii lui. După capodopera de tinereţe Naşterea tragedei din spiritul muzicii, umează o perioadă în care Nietzsche îşi căuta un drum şi un stil. Adoptă aforismul, mai bine spus fragmentul. Nu-i corect să spunem aforisme, pentru că unele se întind pe o pagină şi chiar pe mai multe, deci nu în sensul clasic de aforism, care este o propoziţie, o frază fulgerătoare, şi care, la urma urmei, este un gen minor. Fragmentul pe care îl cultivă Nietzsche, împrumutat de la a doua generaţie de romantici germani, este cu totul altceva. Te poţi desfăşura, poţi să dezvolţi ideea. Aşa sunt scrise cărţile Omenesc, prea omenesc, Aurora, Ştiinţa veselă. Când nimeni nu se aştepta, apare o ruptură în creaţia lui Nietzsche, Aşa grăit-a Zarathustra, care e cu totul altceva. O scrie pe cărţi, capitole şi versete. Acesta este poemul care, cum a spus Papini, după Faustul lui Goethe, e al doilea ca importanţă din literatura germană. Şi, când a spus aceasta, Papini nu-l mai agrea pe Nietzsche. Cartea lui, Amurgul filozofilor, este “un masacru, un măcel, un abator”: masacraţii sunt şase filozofi, patru germani, între care şi Nietzsche, un francez şi un englez, dar spune şi acest mare adevăr că Aşa grăit-a Zarathustra este cel mai frumos poem german după Faust. Altfel, Papini nu a înţeles conţinutul acestei cărţi, cum nu l-a înţeles nici Tolstoi, care a bagatelizat cartea, iar Marin Preda n-avea organ pentru poemul Aşa grăit-a Zarathustra, scriind, în Viaţa ca o pradă, că nu l-a înţeles, şi dă astfel apă la moară lui Noica, hegelianul care nu l-a gustat niciodată pe Nietzsche. Nu toată lumea îl poate “gusta” pe Nietzsche, mai ales acest poem. Din ce cauză? Fiindcă n-a fost bine editat. Abia ediţia Colli-Montinari de la Walter de Gruyter, după care lucrăm noi, la Hestia, îţi dă un aparat critic bogat, cu toate informaţiile necesare. Dacă citeşti cartea şi nu te uiţi la notele finale, faci o mare eroare. Acolo găseşti variante, acolo găseşti trimiterile, acolo găseşti explicaţiile. Acolo ne lămurim despre ce a vrut să spună Nietzsche, de pildă, în capitolul Omul cel mai urât, care este asasinul lui Dumnezeu. În Ştiinţa veselă, în aforismul 125, Nietzsche proclamă moartea lui Dumnezeu. Aici spune: „Noi l-am ucis pe Dumnezeu.” În Aşa grăit-a Zarathustra, care ia naştere imediat după Ştiinţa veselă, găseşte un asasin: omul cel mai urât. Cine este acesta? Trebuie să ne folosim de aparatul critic. Şi găsim acolo: omul cel mai urât era considerat Isus Cristos, care, după profeţi, trebuia să vină, şi era un om de-a dreptul hidos. Aşa era văzut în primele secole după instalarea creştinismului, până când s-a impus o nouă imagine, mai ales aceea a renascentismului, unde el apare cu un chip frumos. Isus Cristos este asasinul lui Dumnezeu? Da, este asasinul Dumnezeului din Vechiul Testament. A trebuit să moară acela, ca să se impună un nou Dumnezeu. La lucruri de genul acesta îţi facilitează accesul aparatul critic al ediţiei germane, şi atunci ai o altă înţelegere a lui Nietzsche.
E.D.: Îmi povesteaţi că aţi găsit şi un Nietzscheshop la Weimar.
S.D.: La Weimar, eu căutam un bust al lui Nietzsche. Am intrat într-un magazin de antichităţi şi l-am întrebat pe vânzător dacă nu are un astfel de bust. Mi-a răspuns că nu, dar că are un bust al unui general polonez care seamănă foarte bine cu Nietzsche. Evident, nu mă interesa generalul polonez. Am mai umblat apoi prin oraş şi am fost surprins să descopăr un Nietzscheshop, cu tot felul de lucruri legate de Nietzsche, printre care şi busturi, căni, pungi cu chipul lui etc. De acolo mi-am cumpărat un bust, o copie autorizată.
E.D.: O ultimă întrebare. Credeţi că mai este valabil termenul de provincie în geografiile literare?
S.D.: El nu mai este de mult valabil. Încă în 1938, Mircea Eliade idealiza provincia ca fiind cel mai prielnic loc în care adevăratul luptător poate „duce lupta în condiţii optime”, căci „aici rămâi singur. Nu mai este nimeni să te ajute, să te păcălească. Nici un confort, nici o reverie. Singur în realitate. O perfectă terapeutică sufletească. Şi cea mai bărbătească. Îţi dai, aici, bine seama de forţele tale. Poţi rezista? Eşti destul de tare? Nu ţi-e frică de singurătate, de ploaie, de noroi, de plictiseală, de tristeţe? Asta înseamnă o luptă în condiţii optime: când lupţi singur, cu desăvârşire singur. Dar tocmai această izolare în mijlocul realităţii fructifică întreaga ta viaţă. Prins de «vârtejul luminilor», cum se spune prin romane, măcinat de iluzia confortului, a luxului, a reclamelor colorate şi a barurilor de noapte – îţi pierzi timpul într-o agreabilă imbecilizare colectivă. De multe ori îmi vine să râd când surprind invidia cu care provincialii vorbesc de cutare cucoană frumoasă că «s-a mutat la Bucureşti», sau de cutare cărturar că «şi-a văzut visul cu ochii»: stabilirea în metropolă. Aproape toţi oamenii aceştia trăiesc iluzia că schimbarea peisajului aduce cu sine «salvarea» vieţii. De fapt, imbecilizarea şi ratarea în capitală se consumă şi mai rapid. Problema centrală nu stă în mediu. Salvarea sau ratarea vieţii omeneşti depinde foarte mult de puterile omului…” Ca unul care obişnuiesc să afirm: „Provincia sunt eu”, pot spune că la noi se face o confuzie între provincie şi sihăstrie. Provincia, într-adevăr, este nivelatoare, uniformizatoare, tăvălugul ei te aplatizează. Dar acest fenomen îl poţi întâlni chiar şi în buricul capitalei. Oameni plafonaţi găseşti pretutindeni, pe când sihăstria este cu totul altceva. Retragearea de bună voie a omului, a omului cu relief – pentru că sihastrul este un om cu relief, el reprezintă treapta superioară a cinului monahicesc – , pustnicirea aceasta nu este totuna cu provincialismul, cu plafonarea, ci, mai degrabă, o reacţie a instinctului de conservare, o punere la adăpost a rodniciei tale de numeroasele ispite cu care te asaltează modernitatea perversă şi cronofagă..

Interviu realizat de Elvis DOBRESCU

“Ciobanul care a mormăit pentru prima oară Mioriţa a făcut-o dintr-un preaplin sufletesc”

crede Ioan Ardeleanu, coordonatorul cenaclului literar “Banat” şi al revistei bănăţene omonime

Aprilie 2004

– Dle Ioan Ardeleanu, aţi debutat relativ târziu în carte, cu un triptic editorial pentru care aţi primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România. Mă refer aici la Cunoaşterea umbrei, Cuvintele scribului şi Cezură, trei cărţi de poeme foarte frumoase. Când s-a produs de fapt debutul real?
– Acum depinde ce înţelegi prin debut real. Eu am început să scriu poezie de foarte tânăr. Mi-aduc aminte de poeziile de la 16 ani, în general, dar eu nu am deconspirat că scriu poezie decât foarte târziu. Am debutat în revistă în anii 70, chiar 69 cred, în Forum studenţesc, cu articole de critică literară, de întâmpinare. Am scris articole despre generaţia 70.
– Eraţi deci cunoscut mai degrabă ca un critic literar?
– Da, aşa se şi spunea. Una din profesoarele mele de la Universitatea din Timişoara se temea la un moment dat că o să eşuez în critică. N-am eşuat în critică, dar scriu critică în continuare.

– Aţi întreprins cercetări în domeniul lingvisticii, cu aplicaţii predilecte în zona vechilor texte româneşti. Rodul acestora se regăseşte în volumul Palia de la Orăştie. Orizont cultural şi realitate lingvistică. Spuneaţi că orice cultură are jaloane care o delimitează, îi stabilesc hotarele şi identitatea. Popoarele care au conştiinţa existenţei acestor repere – şi care fac totul pentru a le pune în evidenţă – înaintează în istorie cu aplombul şi siguranţa pe care o dă pământul ferm al tradiţiei. Ce fel de reper este pentru noi Palia de la Orăştie?
– Este un reper foarte important, de care nu se face, din păcate, suficient caz. E o scriere care a apărut la 1582 şi o credem definitiv îngropată. Nu este aşa. Palia înseamnă Vechiul Testament, care se traduce pentru prima oară în literatura română sub influenţa propagandei calvine, aici, în Banat, Hunedoara. Deci, are importanţă atât din punct de vedere creştin – poporul român, vorbitorii de limba română, au pentru prima oară ocazia să audă în limba română Vechiul Testament, iar, din punct de vedere strict cultural, ne aflăm într-o primă traducere a unui text bisericesc, a unui text fundamental, şi acesta este reperul, jalonul. În 1581, un grup de preoţi români din Hunedoara, Banat – unul din ei este din Lugoj, Moise Peştişel se numea – purced la traducerea Vechiului Testament. Nu publică decât două din cărţile Vechiului Testament, Facerea şi Exodul, şi îi spune Palia de la Orăştie pentru că a apărut într-o tipografie, probabil itinerantă, a lui Şerban, fiul lui Coresi, la Orăştie. Noi uităm mereu că Banatul a dat foarte mulţi cărturari. Chiar într-o întâlnire de ieri a scriitorilor, se spunea că trebuie să facem mai mult ca să se ştie că şi de aici au plecat mulţi cărturari şi că civilizaţia bănăţeană, înscriindu-se într-un context mai larg al civilizaţiilor româneşti, a dat foarte mulţi cărturari. Palia asta înseamnă, primul text din Biblie tradus în limba română.

– Sunteţi coordonatorul cenaclului Banat şi al revistei de creaţie, cultură şi civilizaţie omonime. De ce aţi ales de fapt titlul Banat?
– Răspunsul este destul de simplu. Orice revistă trebuie să poarte un nume, şi eu am puţină oroare de tipurile sofisticate, adică am impresia că trebuie să ne întoarcem la o anumită simplitate care să lămurescă lucrurile, să le spună pe nume, să fie simplu pentru oricine. Apoi, în subsidiar, bine-nţeles că am avut o grămadă de alte considerente pe care le-am luat în seamă. Scriem în Banat, şi spuneam într-un cuvânt preliminar la primul număr că Banatul nu a încetat niciodată să-şi asume rolul de provincie orgolioasă. Suntem o provincie orgolioasă. Nu cred că o provincie românească a mai scornit până acum cunoscutul „nu-i român ca bănăţanu, bănăţan ca lugojanu…”. Apoi, pentru că revista apare în inima Banatului. Lugojul a fost şi rămâne inima Banatului, deşi capitala economică, şi acum şi culturală, s-a mutat la Timişoara.

– Putem vorbi de un fenomen literar lugojean ? Cine sunt exponenţii de astăzi ai acestuia? Mai mult, ce vă propuneţi în calitate de realizator al unei reviste culturale şi, v-am adresat această întrebare gândindu-mă la faptul că aţi reuşit să aduceţi un suflu nou în peisajul literelor lugojene. Într-un timp foarte scurt aţi adus la Lugoj scriitori contemporani valoroşi: Octavian Doclin, Ada D. Cruceanu, Dumitru Ţepeneag, Lucian Alexiu, Rodica Bărbat şi lista va continua cu siguranţă.
Îţi mulţumesc pentru apreciere. Nu ştiu dacă eu am revigorat climatul literar lugojean, nu cred că este aşa, el a fost tot timpul aşa vigorat, în vervă. Aici scriu foarte mulţi poeţi, foarte mulţi scriitori, prozatori, eseişti, şi, probabi, eu n-am făcut decât să dau un bobârnac să se mişte lucrurile, pentru că una este să faci lucrurile la un nivel mic, provincial, chiar regional, şi una să vrei să dai o anvergură mai mare lucrurilor pe care le faci. Scriitorii pe care i-aţi pomenit sunt un mic început. Vor veni mari scriitori din cultura românească. Sigur, dacă vorbim de un climat literar lugojean, putem să vorbim, da de o şcoală literară lugojeană, cum s-a încercat să se acrediteze ideea mai demult, nu cred că putem vorbi. Sunt foarte mulţi oameni importanţi care scriu aici, din generaţii diverse. Sunt generaţii foart tinere, cum eşti şi tu, dar sunt şi generaţii de optzeci de ani, cum este dr. Mircea Caza, care a publicat o serie de cărţi ce nu au fost luate din păcate în seamă, pentru că şi el este o figură mai discretă, mai retrasă. Apoi este generaţia de mijloc, generaţia noastră: Remus Valeriu Giorgioni, Constantin Buiciuc, Nicolae Silade, Marius Sârbu, Paul Doru Chinezu, apoi oameni mai tineri, cum este Anda Maria Neagoe, Dan Floriţa Seracin, Nicolae Toma, Gheorghe Busuioc, Cristian Ghinea, Dorin Murariu, Simion Todorescu, şi mulţi, mulţi alţii. Sigur, probabil am uitat pe cineva, şi-mi voi atrage din nou filipicele asupra mea, dar îmi cer scuze celor pe care i-am uitat. Se poate vobi de un climat literar lugojean. Din păcate, nu vin oameni foarte tineri – doar tu şi Ciprian Muntean, şi eu nu mai ştiu pe alţii. Şi voi nu mai sunteţi aşa de tineri, aţi trecut de douăzeci de ani, aş vrea să-i văd pe cei de 16, de 17 ani. Aş vrea să vorbim puţin despre ce vrea să facă acest cenaclu. La două luni odată vom aduce scriitori reprezentativi aici. Cei doi pe care i-aţi amintit, Ada D. Cruceanu şi Octavian Doclin, au fost deja. A fost o întâlnire foarte reuşită. Acum, vor veni, în viitorul apropiat, doi scriitori din zona Aradului, Vasile Dan şi Gheorghe Mocuţa, doi scriitori extraordinar de importanţi pentru generaţia 70, şi-apoi Ileana Mălăncioiu, care a confirmat venirea, şi mulţi alţii. (A mai venit între timp Cenaclul Inspectoratului de Cultură din Reşiţa. E un cenaclu extrem de puternic, care are şi secţii de critică, de istorie, de teorie literară. Au venit scriitori farte cunoscuţi: Gheorghe Jurma, un critic redutabil, editor de ziare şi de cărţi, Iacob Roman, poet şaptezecist bun, cu pestezece volume, fost coleg de al meu, Liubiţa Raichici, o tânără poetă foarte puternică şi, apoi, Costel Stancu, un poet pe care l-am descoperit recent, şi care mi-a făcut o deosebită plăcere să-l citesc. Urmează cenaclul din Făget, în luna mai, condus de poetul Ioan Căliman.

– Vă sperie foaia albă? Aţi cunoscut angoasa în faţa filei albe? Nu v-a fost vreodată teamă de un eşec literar, care, într-un fel poate fi suportat la 20 de ani, şi-n cu totul altul la 50 ?
– Puneam această întrebare profesorului Remus Taşcău, eminentă personalitate culturală a Lugojului, care a dat Lugojului lungi feerii de satisfacţii prin corala pe care o conduce. Foaia albă sperie pe oricine. Cred că şi pe tine, şi pe oricine sperie foaia albă, pentru că tu te agaţi de un cuvânt când vrei să scrii, te agaţi de o idee, şi primul vers merge foarte uşor, prima frază merge foarte uşor, primul aliniat, chiar primul capitol. Apoi, deodată, nu mai ai ce să spui, sau ţi se pare că nu mai ai ce să spui, şi-atunci sigur că vine angoasa, teama, frica de foaia albă. Dar eu cred că poeţii atacă cu aplomb, atacă cu tupeu foaia albă, şi scriitorii, în general, o atacă cu curaj, şi adevăratul scriitor tot răzbeşte până la urmă. Câte foi ai aruncat până ai dat un volum? Foarte multe. Ele merg la eşec, iar cele bune merg la succes. În privinţa eşecului literar, la douăzeci de ani te arunci cu capul înainte. Este normal, în tine urlă nu numai tinereţea, ci şi dorinţa de a te afirma. La cincizeci de ani, începi să te calmezi puţin şi începi să calculezi lucrurile. Sigur, şi eu, când am debutat la peste cincizeci de ani, m-am aruncat puţin în faţă, stimulat de doi prieteni de-ai mei, unul foarte tânăr şi unul de vârsta mea, care îmi garantau că succesul va fi sigur. Nu ştiu. Nu mi-e frică de eşec. Eşecul poate fi locul acela căzut de unde te ridici şi mergi mai departe.

– Ce loc ocupă provincia în geografiile literare şi aş vrea să deplasăm puţin centrul de greutate aici la Lugoj.
– Eu nu cred în provinciile literare, deşi un eminent profesor de la Universitatea din Timişoara, Cornel Ungureanu, are o adevărată filosofie de viaţă din geografia literară, şi domnia sa cred că va şi duce la bun sfârşit acest lucru. Depinde ce înţelegi prin provincie, pentru că dacă înţelegi prin provincie marginalizare, bagatelizare, lucru care nu are importanţă, atunci putem discuta şi să ne batem. Dacă înţelegi prin provincie anumite coordonate de topos, de civilizaţie, de spiritualitate, care se varsă ele la rândul lor în marele topos al unei culturi naţionale, atunci poţi vorbi de provincie literară. Mie îmi repugnă ideea de provincie literară şi, dacă îmi permiţi, aş vrea să aduc aminte că la Belinţ locuieşte şi lucrează profesorul Simion Dănilă, un savant care locuieşte de o viaţă la Belinţ şi care şi-a asumat o sarcină aproape de zona nebuniei: îl traduce pe Nietzsche, un filosof care este extrem de greu de tradus, un filosof pe care nu îndrăzneşte oricine să-l traducă, nu orice cultură europeană are acest privilegiu de a avea un Simion Dănilă, şi domnia sa locuieşte în provincia provinciei, nu? Pentru că dacă socotim că Timişoara e provincia Bucureştiului şi Lugojul este provincia Timişoarei, atunci Belinţul este provincia Lugojului, mergând pe cale de consecinţă. Domnia sa aşteaptă să apară acum Aşa grăit-a Zarathustra şi este pe punctul de a termina volumul şase, Dincolo de bine şi de rău şi Despre genealogia moralei. Deci, poate fi considerat traducătorul Simion Dănilă de la Belinţ un provincial? Nicidecum. Apoi, marii poeţi din Timişoara, marii critici de acolo, eu nu vorbesc de noi de aici, pentru că Lugojul nu a străbătut încă graniţa, dar mă gândesc la un antecesor: crezi că Gheorge Iancovici, eseistul, este un provincial? Eu mă îndoiesc de acest lucru.

– Credeţi că timpul clasicizează întotdeauna valorile?
– Timpul clasicizează ce este de clasicizat, că dacă prin clasic nu înţelegem curentul literar numit clasicism, şi nu cred că asta ai vrut să mă întrebi, ci înţelegi o punere a lor într-o anumită valoare, atunci sigur că le clasicizează: pe unele le dă la coşul de gunoi, iar pe unele le perpetuează. Sigur, ca o valoare să devină clasică, trebuie să treacă timpul. Dacă mă gândesc bine, au trecut patruzeci şi ceva de ani de la moarte lui Sadoveanu, la fel de la moarte lui Blaga, de la moartea lui Aghezi, de la moarte lui Voiculescu. Aş veni să te întreb, îi mai citeşte cineva în afară de specialişti?Sigur că da, dar ei au intrat într-un con de umbră din care probabil vor ieşi mai luminaţi şi mai vizibili peste un anume timp, dar nu trebuie nicidecum s-avem credinţa că timpul ne va da valoare, ne va clasiciza. Pe unii dintre oi, da, dar pe unii ne va arunca sigur la coşul de gunoi. Îmi pare rău că sunt dur, dar asta este.

– După ’89, în atmosfera culturală din România se remarcă reducerea interesului pentru lectură. Treptat, s-a instituit ideea cvasigenerală care ar putea fi redusă la o replică din Băieşu: “Cărţi citeşti? – Nu, căci m-adoarme.”Ce pierd oamenii fiindcă nu mai citesc, fiindcă nu mai au nici cartea de pe noptieră?
– Eu nu insist să citească neaparat o carte, dar să citească o revistă – nu sau nu numai revista de sport. După ’89 a urmat o nebunia a banului, a câştigului. Cărţile sunt foarte scumpe, oamenii nu şi le mai pot cumpăra. Am înlocuit o cenzură ideologică cu una financiară. Azi poţi publica orice, orice prostiuţă, poţi publica o carte de geniu şi-o prostiuţă, dar lumea nu-şi mai poate permite s-o cumpere. Costă foarte scump o carte, dar, eu cred că literatura nu va muri, ci trăieşte o mutaţie firească. În istoria omenirii au existat asemenea mutaţii fireşti. Uitaţi-vă ce se întâmplă în domeniul operei. Cineva îmi spunea, acum treizeci de ani, că opera va muri. Nu va muri, şi n-a murit, ea trăieşte prin marii ei solişti. Literatura va trăi prin marii ei “solişti”.

– Cum devii scriitor? Ce mecanisme imperioase te impulsionează în această vocaţie?Ce poţi învăţa de la marii scriitori şi ce este sau trebuie să fie numai al tău, dacă ai ceva de spus?
– Devii scriitor foarte uşor: iei un creion, o foaie albă, şi scrii. Şi Monsier Jardin s-a trezit într-o zi făcând proză fără să ştie. Modelele contează foarte mult. Cine nu are modele, cine nu ştie să admire – toată viaţa trebuie să admiri – , cine nu ştie să-i respecte pe cei care au fost înaintea lui, ca valori statuate, trăieşte degeaba. Vine un moment în care trebuie să-ţi ucizi maestrul, să-l ucizi, evident, în creierul tău. Spunea, cred că Noica, sau Liiceanu, în Jurnalul de la Păltiniş, că este singurul omicid permis. Modelul te duce pe o scară pentru care tu eşti pregătit. Cu datele esenţiale ale personalităţii tale el te duce pe o scară, te duce pe un drum, pe o cărare, pe o şosea regală, dar, la un moment dat, trebuie să te desparţi de el. Îţi aduci aminte ce spunea odată Brâncuşi? Când a ajuns în atelierul lui Rodin de la Paris, marele sculptor era în vogă, Brâncuşi putea să câştige enorm stând în preajma lui, şi totuşi, Brâncuşi, care simţea în el forţa artei, a creaţiei, a personalităţii sale, care a schimbat sculptura secolului XX, a răspuns că la umbra copacilor nu creşte nici măcar iarba. Raportul dintre discipol şi maestru acam ăsta ar trebui să fie.

– Putem spune că literatura nu se învaţă la universitate, ci tot citind şi citind alţi scriitori?
– Da, ai dreptate, n-ai cum s-o înveţi la universitate, deşi criticul Lucian Alexiu susţinea, şi susţine din ce în ce mai vehement, că marea literatură – cu mici excepţii – a secolului XXI va fi scrisă de oameni care au terminat filologia, de oameni care sunt în domeniu. Să ştii că asistăm din ce în ce mai mult la o poezie nu de gen tranzitiv ci de una de gen reflexiv sau autoreflexiv. Toate nebuniile astea de generaţii, de textualişti, de modernişti, de postmodernişti, au creat în noi ideea că aceste curente nu pot fi însuşite decât de o masă restrânsă de oameni. De o elită, care a terminat filologia. Eu nu cred asta. Eu cred că marea literatură poate fi scrisă de oricine şi nu este nevoie să faci facultatea. Mi-aduc aminte – aşa îmi arunci mingile la fileu – de ceea ce a spus Sadoveanu, la deschiderea Şcolii de Literatură. Regimul comunist a avut ideea bizară de a face o şcoală de literatură, la începutul anilor ’50 sau la sfârşitul anilor ’40. Sadoveanu a spus clar: de aici, din Şcoala de Literatură, vor ieşi atâţi scriitori, câţi au intrat. Este cea mai bună replică pe care poţi să o dai celor care cred că facultăţile pot creşte scriitori. Nicidecum.

– În opinia dvs, cum a modificat faţa literaturii jumătatea de veac comunistă. A mutilat-o? Putem distinge şi valori?
– Ţi-ai dat singur răspunsul. Jumătatea de veac comunistă a distrus literatura în marea ei parte, marea tradiţie interbelică a fost distrusă. Au fost anihilaţi deci marii creatori, nici nu-mi vine să-i amintesc, pentru că, vorba cronicarului, “gândul se sparie”, nici nu-mi vine să-i amintesc pe toţi cei care au fost distruşi. Unii s-au dat de partea regimului, cum a fost Sadoveanu, dar n-aş vrea să-l anatemizez. Sadoveanu a scris şi romane de proastă factură, după Al Doilea Război Mondial, dar a scris şi romane imense, cum este Nicoară Potcoavă. Arghezi a făcut aceeaşi drăcovenie. Mai puţin Blaga. Şi mai puţin Voiculescu, care a fost un martir. Dar literatură bună s-a scris şi în comunism. După perioada aceea de secetă din ’50-’60, “obsedantul deceniu”, cum a fost el numit, s-a simţit un aer de liberalizare, nu foarte mare, pentru că partidul avea din când în când ideea să mai strângă şurubul, iar îl laxa, iar îl strângea, dar, pe acest fond de laxare şi strângere a curelelor, a şurubului, s-a scris o literatură foarte mare. Noi avem o literatură scrisă după Al Doilea Război Mondial, şi-n poezie, şi-n proză, dar şi în critică – critici imenşi după Al Doilea Război Mondial, cum ar fi Nicolae Manolescu sau Eugen Simion, şi mulţi, mulţi alţii, am citat două vârfuri doar -, poeţii, ce să mai spun, începând cu Cezar Baltag şi terminând cu Nichita Stănescu, cu Constanţa Buzea şi Ileana Mălăncioiu, toţi au dat opere de referinţă pentru cultura română.

– Fiindcă aţi amintit de Nichita Stănescu, cunoscutul gazetar Cristian Tudor Popescu, în două cronici consecutive, apărute în Adevărul literar şi artistic, îl desfiinţează practic, scriind că reprezintă cel mai grav caz de fabricare a unei false valori artistice şi morale din literatura română? Câtă dreptate credeţi că are şi unde greşeşte totuşi?
– L-am cunoscut personal pe Nichita Stănescu, şi asta este deja o mare şi o plăcută amintire. Ca de obicei când Cristian Tudor Popescu intră în forţă într-o temă, într-o idee care nu-i place, el ia figura lui de Buster Keaton, pe care nu-l poate nimeni contrazice. Poate să spună foarte mari adevăruri, dar şi foarte mari prostii. Este un jurnalist de o excepţională valoare, dar spune câteodată prostii pe care nu şi le poate controla. Sau, s-ar putea să fie un reflex al unui spirit de dreptate pe care nu i l-am decelat noi cum trebuie. Am citit articolele acelea, mi le-ai dat chiar tu. Sigur, e un mare act de nedreptate faţă de alţi mari poeţi. Nichita a fost extrem de umflat, este adevărat. Dar Nichita Stănescu rămâne Nichita Stănescu. A schimbat faţa poeziei româneşti după Al Doilea Război Mondial. Dacă mă uit bine în cultura română, atunci nu văd un reformator mai mare decât el, de la Eminescu încoace. Poate Arghezi. Dar asta nu înseamnă că tot ceea ce a scris Nichita Stănescu este poezie mare, cum nici tot ce a scris Ana Blandiana nu este poezie mare, nici Sorescu, nici Baltag. Poate nu aş spune acelaşi lucru despre Ileana Mălăncioiu, care este o poetă de o exagerată severitate faţă de alţii şi faţă de ea însăşi. Toţi au şi maculatură, dar maculatură are şi Arghezi, are şi Sadoveanu, are şi Eminescu. Nu înţeleg care a fost mobilul încercării de desfiinţare a lui Nichita Stănescu. Pe de altă parte, este un om crescut într-o epocă a democraţiei depline, a libertăţii depline,
– şi-a deconstrucţiilor…
– şi-a deconstrucţiilor, ai dreptate. Dar avem dreptul să şi deconstruim din când în când, ca o generaţie imediat următoare să poată să construiască. Dacă nu mă înşel, Rilke spunea, la un moment dat, că se perindă mereu trei generaţii: una-l găseşte pe Domnul, pe Dumnezeu, pe Zeu, una construieşte temple, şi una dărâmă. Dărâmă, ca generaţia care vine după, să-nceapă să iasă din colibele ei modeste şi să se ducă să-l caute pe Domnul în continuare, adică pe Dumnezeu, pe Zeu. Într-o epocă a libertăţilor depline, de ce să nu le dăm voie şi desfiinţatorilor. S-a încercat acelaşi lucru cu Eminescu. Eminescu nu va fi nici mai mic, nici mai mare, după desfiinţarea lui, parcă din Dilema.

– Cum se face că scriitorul continuă să rămână în planul secund al vieţii publice?
– Ţi se pare aceasta? Nu. Uite că, în loc să aduci o personalitate din alt domeniu, m-ai adus pe mine aici, dă dovadă că scriitorul nu este în plan secund. Sigur că înţeleg ce vrei să întrebi. Scriitorii ar şi trebui să stea în plan secund. Un scriitor care îşi părăseşte uneltele şi se implică în politică, nu-mi spune ceva foarte bun. Uite, un caz celebru, al dlui Nicolae Manolescu, despre care eu am o părere extraordinară. Nu-i importantă părerea mea, e părerea unei ţări întregi, a criticii, a lumii literare. S-a implicat în politică şi nu prea a făcut mare lucru. Îmi pare rău că spun asta, dar a distrus un partid, şi alte lucruri. Scriitorii trebuie să fie ţinuţi în turnul lor, şi de acolo să scrie.
– Să îmbogăţească deci întunecata zare cu largi fiori de sfânt mister, ca să-l citez pe Blaga…
– Da, ai devenit poetic. Aşa este, să îmbogăţească cultura românească. Ei formează elitele unei ţări, şi elitele unei ţări, chiar dacă pentru moment nu trag după ele ţara aceea, o vor trage mai târziu. Închipuie-ţi ce ar fi fost cultura românească fără Eminescu. Eram foarte mici. Mutatis mutandis, închipuie-ţi ce ar fi fost cultura umanităţii fără pruncul din ieslea Bethleemului, fără Pruncul Iisus. La fel, şi cultura română, fără Eminescu. N-ar fi fost nimic. Nici nu aş putea concepe că Eminescu n-ar fi existat.

– Ştiu că sunteţi filofrancez. Elitele au jucat un rol foarte important în viaţa sociopolitică a Franţei, dovadă şi locul Franţei, nu?
– Este adevărat ceea ce spui, dar nu uita că Franţa are două sute de ani de democraţie, ori noi nu avem. Abia avem 13-14 ani de democraţie. Noi spuneam aşa: tiran a fost Napoleon, tiran a fost şi Ceauşescu. Închipuie-ţi că o scriitoare româncă i-ar fi răspuns ceea ce i-a răspuns Madame de Stahl lui Napoleon. E adevărat că Napoleon a exilat-o, dar în momentul în care Napoleon îi aruncă o vorbă de duh: “Te treci, frumuseţe!”, adică nu mai eşti frumoasă, ea îi răspunde: “Ca gloria dvs, majestate”. Închipuie-ţi că i-ar fi răspuns Ana Blandiana aşa ceva lui Ceauşescu. Deci era un alt tip de societate. Nu suferă comparaţie. Noi am trecut din fedalism – dacă am avut -, dintr-o epocă feudală, direct în modernitate. Franţa a cunsocut alte etape, cum a cunoscut şi Anglia.

– Aş vrea să vorbim în continuare despre apariţia romanescă pe care o pregătiţi. Mă refer la trilogia Explorare în orb.
– Multe lucruri nu mai vreau să-ţi spun, pentru că ţi-am spus şi nu m-am ţinut de cuvânt, că, până la sfârşitul anului 2003, o să public cel puţin unul dintre volume. Nu a fost să fie aşa. O bună prietenă de-a mea, o profesoară de la Universitatea din Timişoara, a citit nişte pagini şi mi-a atras atenţia asupra unui lucru. Ea-l vedea benefic, eu, când am văzut că ea l-a observat şi-l crede benefic, mi-am dat seama că nu este aşa, şi am rescris cartea. Promit că anul acesta ea va apărea. Este odiseea unui adolescent, romanul începe cu un fapt furtunos al unui adolescent de şaisprezece ani, şi se termină undeva în beciurile Securităţii, la patruzeci de ani.
– Este un bildungsroman?
– E un bildungsroman, da.

– Credeţi că, şi mă gândesc acum la Llosa, a scrie romane este un fel de striptease invers? Romancierul ar repeta operaţia, dar pe dos. În decursul elaborării romanului, el şi-ar îmbrăca, disimulându-şi acţiunea sub nenumărate haine groase şi multicolore ţesute de imaginaţia sa, acea goliciune iniţială, punctul de plecare al spectacolului. Care este concepţia dvs romanescă?
– Eu cred în ideea lui Llosa. Eu scriu într-o tradiţie perfect balzaciană. Asta nu înseamnă că eu scriu ca Balzac, nici talentul, şi nici timpul nu mai îmi permite acest lucru. Dar, tradiţia mea este cea balzaciană, nu cea proustiană sau, mai bine spus, nu cea joyceană, pentru că cea cea proustiană este, într-un anumit fel, în tradiţie balzaciană. Sigur, nu facem altceva decât să ne îmbrăcăm şi să ne dezbrăcăm, să ne mascăm, să ne ascundem propriile noastre imbolduri, chemări, idei. Sigur, comparaţia este plastică cu stripteusa, dar cred că, aşa cum spune Llosa – adică nu spune chiar aşa, dar se poate trage concluzia – suntem oamenii unei singure opere. Un scriitor este omul unei singure opere. El nu face toată viaţa decât să construiască, să deconstruiască şi să construiască, pornind de la un cuib al lui, şi să se-mbrace, să-şi pună tot mai multe blănuri, tot mai multe haine pe el, care nu sunt altceva decât personajele, acţiunea, cuvintele de care s-a servit.
– Borges spune că poezia şi proza ar fi totuna?
Aşa este. Poezia şi proza sunt acelaşi lucru. Se servesc de lucruri deosebite pentru a ieşi în lume, dar cuvântul este cel care le scoate în lume, dar aşa este, sunt unul şi acelaşi lucru.

– Vă propun un mic exerciţiu contrafactual. Să zicem că n-aţi fi fost niciodată scriitor. Ce s-ar fi întâmplat?
– Cred că asta nu se poate întâmpla. Deci dacă în tine este morbul, virusul scrierii, nu se poate întâmpla. Ciobanul care a mormăit prima oară Mioriţa a făcut-o dintr-un preaplin sufletesc. Poate a pornit şi de la o observaţie reală, de jurnalist. A fost un jurnalist avant la lettre care a observat o crimă. Şi a început să bodogăne pe fluierul lui acolo. Dacă devii scriitor, dacă nu eşti un contrafăcut, dacă nu eşti un om care are doar voinţa de a fi scriitor, ci porneşte din tine, acest lucru va exploda oricum într-o anumită etapă a vieţii tale. Nu vreau să mă dau exemplu pe mine pentru că eu şi aşa am eul puţin umflat, în anumite direcţii, dar iată, tu ai explodat la douăzeci, eu, la cincizeci. Deci am explodat amândoi o dată.

– Credeţi că pentru scriitor cea mai grea luptă este cea cu el însuşi?
– Indiscutabil. Astăzi, da. În epoca ceauşistă, era lupta şi cu alţii, cu cenzura, cu autocenzura. Pentru adevăratul scriitor – statutul de scriitor real, într-o democraţie reală, cum trăim noi acum, sper – e lupta cu tine însuţi, cu limitele tale, cu puterile tale, cu frumuseţea sufletului tău, cu bagajul tău de talent ş.a.m.d.

– Cărui scriitor român i-aţi atribui/fi atribuit Premiul Nobel?
– Sigur lui Eminescu, dar nu era născut încă, dar dacă ar fi un post-mortem, l-aş oferi lui Eminescu. Eu i-am citit cam pe toţi scriitorii nobeleaţi, şi ştiu acum, ştiu bine, că unii dintre ei nu meritau să ia Premiul Nobel înaintea unor mari scriitori români. Dar s-a întâmplat aşa şi n-a fost să fie.
– Se pare că, uneori, criterii extraliterare hotărăsc câştigătorul, deşi, noi, românii, ca mulţi alţii, am avut şi avem obsesia Nobelului ca pe cea a pechetului de Kent, ca să folosesc o comparaţie cărtăresciană.
– Eu nu comentez prima parte a întrebării tale, este tendenţioasă, şi nu vreau să intru în xenofobie. Avem obsesia asta, unii o au cel puţin. Se aude din când în când ba că Blaga, ba că nu ştiu cine, ba, mai nou, se umflă o altă gogoaşă, în termenii lui Cristian Tudor Popescu – deşi nu este chiar o gogoaşă – că Mircea Cărtărescu ar fi un posibil premiat cu Nobel. Eu unul mă îndoiesc până la ora actuală, având în vedere opera lui. El este un bun romancier şi doar atât. Poezia lui nu-mi spune nimic. Dar vezi că se umflă. Avem obsesia asta. L-au luat sârbii, ungurii, toţi din jurul nostru, numai noi nu.

– În urmă cu o săptămâna, s-a aflat, la Lugoj, Dumitru Ţepeneag, un mare scriitor român care trăieşte în Franţa. Cum priviţi recuperarea literaturii din diaspora?
– Mă bucur că mi-ai pus întrebarea asta aşa, pentru că, zilele astea, mi-a mai pus cineva o întrebare, la Radio Reşiţa – cum văd recuperarea literaturii din exil? Având în vedere deschiderea Europei, nu mai există un exil românesc. El a existat până la căderea comunismului. Acuma este cu adevărat o diaspora. Literatura din diaspora, scrisă în limba română vreau să spun, nu în alte limbi, de scriitori români care trăiesc în afa graniţelor României, aparţine literaturii române. Ea trebuie inclusă în literatura română, fără nici un amendament. Dacă mă refer puţin la perioada exilului, acolo era vorba de altceva. Până a căzut comunismul, scriitorii exilaţi erau scriitori exilaţi. Ei au reprezentat o adevărată branşare a literaturii române la Europa, dar marea literatură s-a scris totuşi în România.

– Secolul din care am consumat deja trei ani şi l-am început pe al patrulea va fi religios ori nu va fi defel. Se pare că predicţia lui Andre Malraux galopează spre un adevăr dureros al ciocnirii civilizaţiilor ce a declanşat un carnagiu fără precedent. Care ar trebui să fie rolul literaturii în această lume conflictuală?
– Din nou nu vreau – că eşti foarte tânăr – să ne îmbătăm cu apă rece. Literatura nu poate să facă mare lucru în privinţa opririi războaielor. Vezi că nu poate să facă nici credinţa, ba din contră, o anume tendinţă fundamentalistă a credinţei duce la conflicte. Nu cred că literatura are vreun rol în oprirea mizeriilor lumii. Ea poate să fie un paleativ, un adjuvant, să-i facă pe oameni mai buni, dar eu nu am credinţa că politicienii citesc.

– Ce credeţi despre poezia de azi? Mai poate fi ea numită poezie?
-Ca-n toate timpurile, a fost şi poezie bună, şi poezie proastă. Sigur că postmoderniştii, tinerii de astăzi: Ianuş, Peniuc, Komartin, şi mulţi alţii, scriu o poezie nici mai bună, nici mai rea decât au scris confraţii lor de acum treizeci de ani, doar că ei merg spre o violenţă a limbajului pe care noi nu vrem să o acceptăm. Dar trebuie să o acceptăm, pentru că, din când în când, trebuie ca într-o societate cum este cea literară, să intre insurgenţi, să intre oameni cu sabia, cu baioneta, şi să aducă chiar organele genitale în prim plan, chiar vulgarităţile, dar lucrurile se vor calma. Nu au spus la începutul veacului alţi insurgenţi că literatura este dea mai bună hârtie igienică a secolului. Au spus acum o sută de ani aproximativ acelaşi lucru. Cei care fac acum acelaşi lucru se vor limpezi şi marile talente vor ieşi la suprafaţă.

– Ne spuneţi şi câteva cuvinte despre viitorul volum de poeme?
– Este predat la Cartea Românească, se numeşte Aflorisment, şi este un volum care vine şi nu vine în tradiţia celor pe care le cunoşti. E un volum mai serios, mai consistent.
– Ce muzică vă place?
– Nu ascult decât muzică simfonică, de operă şi populară autentică, în orice caz nu manele.
– Aveţi o carte preferată?
– Făcând din asta o meserie, îmi plac mai multe, dar dacă acum mă pui să-ţi spun ceva, din poezia ţi-aş spune Eminescu, Voiculescu, din proză ţi-aş spune În căutarea timpului pierdut a lui Proust, din dramă probabil ţi-aş spune Cehov.
– O să împrumut o întrebare din chestionarul celebru al lui Proust, chiar ultima: dacă v-aţi întâlni cu Dumnezeu, ce i-aţi spune?
– Ştii ce se întâmplă când te întâlneşti cu Dumneazeu, nu? Eşti mort. Ce să-i spun? I-aş spune că pe Pământ sunt toate bune, că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile. Cum aş putea să-i neg opera? Întrebarea e funambulescă, îmi întoarce pe dos întreaga gândire. Aş cădea probabil în genunchi, ca un personaj celebru din Biblie, şi aş fi orbit de strălucirea lui. Eu sunt un tip credincios de-un stil mai aparte. Nu ştiu ce i-aş spune. Aş sta în genunchi, deşi nu e poziţia mea firească.

– Revenind la punctul de plecare al discuţiei, aş vrea să mai vorbim puţin despre revista “Banat”?
– Revista “Banat” va apărea în curând, numerele doi şi trei, pentru că, datorită fondurilor, a trebuit să o comasăm – sper că din luna aprilie nu o să mai fie nevoie. S-a îmbogăţit mult, s-a îmbogăţit substanţial, cu colabărări din exterior. Avem cadre universitare care au scris, poeţi cunoscuţi din Bucureşti, din Timişoara, apare Gvozdenovici, apare Ioan T. Morar, avem articole de la profesori universitari, de la Rodica Bărbat, apar mulţi poeţi din zona Reşiţei, apăreţi voi, poeţii din Lugoj, avem traducerile din literatura franceză, traduceri în premieră românească, ale lui Nicolae Cura, ale dnei Beatrice Stanciu, şi vreau să facem din ea o revistă de nivel cel puţin regional şi, după vreo cinci-şase numere, să începem să facem demersurile de a o trece sub egida Uniunii Scriitorilor, chiar dacă nu o să ne dea bani pentru editare, pentru că este mai greu. Consiliul Local Lugoj are toată bunăvoinţa şi vrea să ne ajute şi, chiar dacă nu vom obţine bani de la Uniunea Scriitorilor, noi tot o vom publica.

– Ce pictor vă place?
– Îmi place Van Gogh dintre pictorii europeni, am şi văzut foarte multe dintre tablourile lui în străinătate. Din România, în copilărie îmi plăcea Grigorescu. Acum, l-aş aminti pe unul dintre recent dispăruţii dintre noi, un pictor excepţional, care mie mi-a plăcut foarte mult şi îmi place tot mai mult; parcă de când a plecat dintre noi îi privesc cu alţi ochi pictura. E vorba de eminentul pictor lugojean Vladimir Streletz, care ne-a părăsit din păcate prematur. Aurul tablourilor lui mă predispune la visare.
– Pe această linie, amintesc că i-aţi adus un frumos elogiu în primul număr al revistei.
– Da. Am vrut să fie un omagiu adus lui Streletz pentru că de el nu s-a vorbit foarte mult după dispariţia lui. El a fost şi acel om care s-a retras foarte mult. A fost un om mai retras, n-a fost un om social, care s-a impus, care s-a bătut, cum sunt alţi pictori, şi ei de valoare, care au ştiut să fie şi buni manageri ai lor. Streletz n-a ştiut acest lucru, el s-a retras în sine şi a fost ca un eremit, se plimba între atelierul lui şi salon. Aceasta era singura lui mişcare. Elogiul i l-am adus ca un iubitor de pictură, nu ca un om competent în pictură. Ceea ce am scris despre el a fost pornitdin suflet , nu o analiză.

– O ultimă întrebare, ce credeţi de literatura pe internet?
– Nu ştiu foarte multe lucruri. Nu cred nimic rău în schimb. Cred că trebuie promovat şi acest gen de răspândire a literaturii, cu condiţia ca ea să păstreze înălţime literaturii autentice, pentru că dacă oricine poate avea acces pe internet în schimbul unei sume modice, aceasta nu înseamnă că oricine poate să deverseze pe internet orice prostiuţă, sau o să asistăm la o serie de veleitari care o să publice pe internet. Eu, ca om al secolului XX, cred în cartea pe care o pot pipăi, îi pot simţi mirosul, îi pot pipăi textura paginii, ş.a.m.d. Asta nu înseamnă că eu neg marile posibilităţi ale internetului.
– Vă mulţumesc.
– Eu îţi mulţumesc

Interviu realizat de Elvis Dobrescu

PS Nu îmi vine să cred că au trecut zece ani de atunci… Odihnește-te în pace, domnule profesor!