Nu mă mai dezlipeam de „fraţii” mei mai mari,
îi urmam coadă peste tot.
Plesneam de fericire când ne pregăteam de pescuit.
Încălţam nişte pantofi aruncaţi pe sub pat,
să nu ne tăiem în cioburi.
Nana Nelu aducea o vârşă din nuiele de răchită împletite.
Nana Crinu punea într-o sticlă rachiu şi mă zorea:
– „Hai, bă, mucea, eşti gata?!”
Ştiam pe dinafară radinele scobite sub mal
unde adăstau cleni frumoşi.
Nelu se rostogolea ca o stâncă în apele limpezi,
speria peştii să intre în radină.
Se-afunda apoi să pună vârşa şi pierea în scorburi.
La-nceput mi-era frică, mai că-mi venea să plâng.
Dar Nelu ţâşnea din pântecul radinii
cu un peşte cât druga de porumb în mâini, şi ni-l arunca pe mal.
Peştele suflat în argint se zbătea în iarbă.
Îl pipăiam, îl pupam pe gură, să ne poarte noroc,
şi-l aruncam apoi în plasa de rafie.
Nelu dispărea din nou în apele de cleştar
dar ştiam deja că-i un călător
care se poate oricând întoarce din acel tărâm necunoscut.
El ţinea ochii deschişi în apă,
pipăia tandru peştii, care valsau printre mâinile lui,
apoi brusc îşi înfigea degetele în branhiile unuia mai ameţit.
Era mirosul tăștii militărești pline cu pești, puține lucruri le aduceau mai mare bucurie decât pescuitul, se strângeau pe la porți și plănuiau totul ca oamenii mari, Neluțu al lu’ finu’ Ion, Dănuț și Adi ai lu’ Manțog, Cosmin al lu’ Floricău, Elvis al lu’ Nițu, Florin al lu’ Ciuclea, Ionuț al lu’ Fanu, luau barosul, un ciocan foarte mare și foarte greu, luau vârșa, alcătuită dintr-un coș lunguieț din plasă sau din nuiele de răchită împletite, cu gura îngustă și întoarsă înăuntru în formă de pâlnie, luau tașca unde țineau peștii prinși sau chiar vreo plasă mai mare, încălțau cizme de cauciuc sau pantofii mai vechi ca să nu se taie în cioburi, și o porneau pe meandrele Coșuștei, de la Grasca, spre Cotu’ Luncii și chiar până la Prunii lui Stoica, la Bolovan, locul lor de scăldat preferat, loveau pietrele și bolovanii de pe râu cu barosul privind cum peștii ieșeau cu burta în sus, unu, doi, trei, patru, chiar și zece câteodată, îi adunau în tașcă cu bucurie, cleni mici, obleți, plevușcă, mrene, moleți, fâse, ravenici, mai opreau pe la vreun gâldău, o adâncătură în râu, la scăldat, se scufundau să prindă cleni prin radinele scobite sub mal, uneori și raci, odată ajunși la Cotu’ Luncii, urcau pe mal, pentru că apele erau adânci, mergeau pe vârfuri, ca la balet, se ascundeau după trunchiurile groase ale copacilor ca să vadă viclenii cleni mari de-un cot cum unduiau prin apele cristaline, pentru că cleanul era tare sperios, dacă te auzea, vedea sau îți simțea prezența, o tulea în radini, mergeau cu grijă pe lângă coastă pentru că gărgăunii își făcuseră cuibul acolo lângă ravenic într-un copac lovit de fulger, găurit ca un șvaițer, ajungeau la casa lui moș Didu și priveau fascinați moara de vânt cu cele patru aripi uriașe, construită cu mâna lui după ce se pensionase și se întorsese din buricul Bucureștiului în satul natal pierdut de lume ca să-și trăiască bătrânețile, treceau pe sub casele lui Cioabă, Maria și Avram, pe lângă stână, acolo unde era o baltă mlăștinoasă plină de afurisitele fâse, lunecoase foc, cu doi țepi mici situați dedesubtul ochilor și cu mustățile lor care pișcau, scoteau un șuierat caracteristic odată scoase din apă, se apărau cu mișcări vii ale corpului și lunecau printre degete în cele din urmă, nicio pagubă, pentru că nu erau prea gustoase.
Când mergeau la pescuit, aveau întotdeauna cu ei un codru de pâine, o bucată de brânză, împachetată în ziare, ale căror litere se imprimau pe suprafața acesteia, câteva cepe, un pumn de sare, opreau pe la vreuna din grădinile de pe malul râului și luau roșii și castraveți iar pentru desert corcodușe și prune de prin lunci ori de la Prunii lui Stoica sau opreau la mărul popesc de lângă casa lui Braitor. Mâncau pe marginea râului, pe lespezi, întinși la soare ca șopârlele, pietrele fierbinți încălzindu-le terapeutic trupurile murate de atâta stat în apă. Câteodată, luau și volocul cu ei, o plasă lungă de pescuit cât un cearceaf, prevăzută la cele două capete cu câte un băț gros, o întindeau de la un capăt la celălalt al Coșuștei și o trăgeau prin apă și mai ales pe fundul apei, iar un al treilea băiețandru bătea apa ceva mai în față ca să gonească peștii înspre plasă, cei mici treceau prin ochiurile mari dar cei măricei rămâneau, ridicau iute volocul și îl scuturau ușor, se apropiau unul de celălalt ca atunci când împăturești o pătură în doi, peștii săltau iar razele soarelui se reflectau în solzii lor sidefii, iar gonașul îi aduna și îi arunca în tașcă. Mai rătăcea și câte un rac negru-verzui prin plasă dar îl aruncau înapoi în apă, privindu-l cum o ștergea ghiulea de-a-ndoaselea spre primul refugiu găsit. Ajungeau la Bolovan, cel mai adânc și mai lat bazin natural din toată valea Coșuștei, străjuit de o stâncă uriașă, fericiți dar istoviți de parcă ar fi tras la galere. Treceau pe lângă Piatra lu’ Stan, o stâncă uriașă proptită acolo în marginea potecii, despre care se spunea că s-ar fi desprins din munte și s-ar fi prăvălit peste doi frați, și se îndreptau spre vârful Bolovanului, de unde priveau semeț valea ca niște cuceritori. Coborau apoi pe o cărăruie și se aruncau ca niște naufragiați pe fâșia de nisip care străjuia gâldăul. Așa arăta raiul pentru ei, un colț uitat de lume într-un sat uitat de lume într-o vale uitată de lume, unde curentul electric venise târziu adus de bunică-su ca un miracol al științei, televizoarele le numărai pe degetele de la o mână, iar ca să vezi un meci de fotbal trebuia să învârți la prăjina în vârful căreia se găsea antena din sfert în sfert de oră, aici la Bolovan era marea lor, era stațiunea lor all inclusive, era locul de pelerinaj în cele trei luni de zile ale vacanței de vară, când veneau de la oraș bolnăvicioși și albi ca varul și se întorceau înzdrăveniți, bronzați, aproape negricioși, și puternici ca niște tauri tineri.
Dacă pescuitul cu ciocanul era ca un festin gălăgios și colectiv, pescuitul cu undița era solitar, meditativ, aproape religios. Mergeau în pădure să caute lăstari de alun, drepți, lungi de trei-patru metri, ușori și mlădioși, perfecți pentru undițe, îi tăiau cu toporișca, îi cojeau și îi puneau la uscat, apoi căleau vârful prin flacără ca să devină mai rezistent și își pregăteau rola de nailon, plumbul, bătut cu ciocanul în foiță subțire și înfășurat pe fir, cârligele făcute din bolduri îndoite, legate cu câteva noduri obișnuite, mai târziu învățaseră și nodurile pescărești și făcuseră rost de cârlige cu ochete sau paletă, nodul „Clinch” dar mai ales „Palomar” pentru a lega cârlige cu ochet, pentru că era ușor de făcut, dublau firul de-un deget și îl treceau prin inelul cârligului, făceau o buclă din firul dublat, cu nod triplu, pentru o strângere mai bună, ținând nodul de mână între degete treceau cârligul prin interiorul buclei și umezeau firul cu scuipat înainte de a strânge nodul pentru ca buclele să se așeze mai frumos, apoi trăgeau de cârlig și de linie pentru a strânge nodul și tăiau excesul de fir, ori nodul „Blood Knot” denumit și nod prelungitor pentru a lega fire între ele, nodul „Eyeless” pentru legarea cârligelor cu paletă și nodul simplu pentru realizarea unei bucle, mai era pluta, făcută din partea mai subțire a unui cocean uscat sau dintr-o pană de curcan sau de gâscă, le găseau prin curte dar uneori invitau curcanul la duel ca să-i jumulească o pană din evantaiul impunător, legată de firul principal cu bandă izolieră, și momeala, cocoloașe de pâine sau de mămăligă, bune la ravenicii pămpălăi dar nu și la clenii golănei, care ciuguleau puțin câte puțin până când nu mai rămânea decât acul gol, scormoneau după râme în bălegarul vacilor sau sub bolovanii de pe marginea râului, privind fascinați galeriile ca o hartă de metrou, furnicile și ouăle lor ca niște boabe de orez, miriapodele și diplopodele cu multe perechi de picioare mișcându-se ca niște tancuri chitinizate, urcau în podurile caselor și loveau temători cu un arac fagurii cenușii din lemn mestecat și având o structură asemănătoare cu a hârtiei ai coloniei de viespi, lipiți de țiglele cărămizii, care cădeau printre cepe și drugile de porumb, și îi luau fie întregi, fie scoteau larvele din culcușurile lor hexagonale și le puneau într-o cutie goală de chibrituri, alergau prin crânguri după scăluși, unii verzi, alții de culoare brună sau cenușie, care scoteau cât era ziua de lungă, dar mai ales dimineața și la apus de soare, un țârâit asemănător cu fâșâitul coasei, de unde și numele de cosași, în încercarea lor simfonică de a cuceri femelele, îi prindeau de picioarele posterioare foarte lungi și îi aruncau în cutiile mari de chibrituri, mai dădeau peste perechi de libelule ce populau pământul cu milioane de ani înaintea dinozaurilor, colorate ca niște vitralii, prinse în jocul iubirii zburau acuplate ca niște elicoptere de vânătoare în derivă, cu aripile lor transparente ca niște milieuri miniaturale de chitină, acrobați neîntrecuți în aer dar pradă sigură odată căzuți în apă, ce spectacol când o vedeau pe cea mai frumoasă dintre toate, demoazela, regina balului, gătită ca o zână în rochiile înaripate albastru sau verde metalizat, care valsa ca un fluture, ar fi fost prea vulgar pentru ea să zboare săgeată ca suratele, adunau din grădinile de legume gândaci vărgați de Colorado, arareori prindeau din zbor câte un cărăbuș de mai, se îndreptau spre radinele de la Cotu’ Luncii, se pitulau după vreun copac și începeau să nădească, aruncând în apă cocoloașe de pâine pentru a câștiga încrederea peștilor, îi priveau formând tornade în jurul hranei, apoi înfigeau o bucățică de râmă în ac și aruncau, privind acul cu momeală cum se duce spre fundul apei, ținut de pluta din pană de pasăre, pe care o priveau atenți cum începea să se afunde ușor în apă, ca o corabie care se scufundă, semn că peștele trage, o învălmășeală în jurul momelii ca la alimentări când se băgau portocale, apoi, spre bucuria lor, pluta intra cu totul iar ei trăgeau undița și hop!, un ravenic prăpădit sau vreo mreană tânără și rătăcită, ce nu știau ei e că cleanul e mare gurmand, mănâncă sezonier, primăvara, viermi, cărăbuși și alte insecte ce cad în apă, vara adaugă și raci în meniu, sau chiar șoareci imprudenți, toamna broaște și pești care încep să cârduiască și se pregătesc de iernat, așa că momelile lor erau apă de ploaie, nu poți invita regele bălții la masă și să îi dai mămăligă, dar se bucurau de frumoasele clipe petrecute pe malul apei, de clipocitul clenilor vicleni, de cântecul greierilor, de concertul răcăneilor.
Înjurau cu foc când acul undiței se prindea în rogojinile verzi de mătasea broaștei, trăgeau cu putere și de multe ori rupeau firul, astfel că trebuia să intre în apă și să-l elibereze din masele filamentoase ale algelor verzi, nu că le-ar fi fost frică dar le era silă de cordoanele gelatinoase și transparente de ouă de broaște, chiar de amfibienii cu gura largă și ochii bulbucați, de broasca râioasă brună, care se mișca lent, ca o jucărie cu bateriile pe terminate, târându-se sau executând salturi scurte, ori de broasca râioasă verde, cu tegumentul prevăzut de ridicături în formă de negi asemănătoare cu pielea bolnavilor de râie, pe care le rostogoleau pe spate cu bățul scoțând la iveală abdomenul alb-murdar, pătat cu pete închise, nu le atingeau niciodată cu mâinile de frică să nu ia râie, priveau cu uimire cum masculul emitea un tril răsunător, melodios și neîntrerupt asemănător țârâitului greierilor iar sacul vocal mare de sub gușă se umfla încât depășea capul ca volum, credeau că o să plesnească ca un balon, râdeau cu lacrimi ascultând orăcăitul buhailor de baltă cu burtă roșie sau galbenă, cu tobele lor de ambele laturi ale capului, cântând sonate în corul lacustru, de broasca mare de lac, folosită ca material didactic în școli sau chiar în gastronomie, auziseră ei de gustoșii „pui de baltă” dar nici prin gând nu le-ar fi trecut să mănânce broaște, de brotăceii și nesfârșitul concert nocturn, care-i țineau de urât când se întorcea de la șuetele din sat și trebuia să doarmă singur în casa din vale, de mormoloci, puii batracienilor, care, spre deosebire de animalul adult, au branhii în loc de plămâni și o coadă lungă care le servește la înot, îi priveau șerpuind prin izvoarele cu apă bună de băut din marginea pădurilor.
Alteori, se trezeau cu noaptea-n cap să meargă la pescuit la Balta lui Vintilă, aflată deasupra satului Dâlbocița, urcau poteca pe la Grasca, acolo unde erau niște galerii vechi de mină, mergeau cam o oră prin pădure și nu le venea să creadă ochilor când dădeau peste acel loc ascuns și misterios, ca o oază în deșert, lacul fără fund îi ziceau sătenii, un ochi de apă dulce în vârful pădurii învelit într-un cuib de papură, cu florile ca un crenvurst pe băț, unde se găseau lacomii bibani, care, deși nu creșteau la fel de mari ca frații lor șalăii sau suratele știuci dințate, erau un festin culinar și aventurier, fiindcă nu se dădeau scoși din apă în ruptul capului… undiței.
Pescuitul nu era întotdeauna sportiv, sătenii prinseseră prostul obicei să otrăvească peștele, o adevărată crimă pentru fauna acvatică, mureau și pești mari, și mici, și puiet, și broaște, murea tot ce mișca în apă, știa că cineva băgase otravă după peștii care pluteau cu burțile în sus pe Coșuște, sau chiar folosind curentul electric, în timp ce femeile ce spălau rufele tremurau câteva meandre mai încolo.
„Scoverzi” de dinamită:
Ne-ntorceam de la oraş, cu autobuzul lui nea Săndel,
ca sardelele în conservă.
Autobuzul avea cap de linie în satul vecin,
mai aveam de mers câteva meandre până-n raiul nostru.
Timpul trecea uşor, mai un fluierat, mai un chiot,
mai fredonam o melodie în vogă pe-atunci, din folclorul ţigănesc:
„Mamaliga branzali, tariralilala
Socherelo barbali, tarilala.
Mamaliga branzali, tariralilala
Socherelo barbali, tarilala.
Hai moromalet, hai mocia valet,
Hai moromalet, hai mocia valet.
Mamaliga lapte acru, tariralilala
S-o imbatat Petrea saracu, tarilala.
Hai moromalet, hai mocia valet,
Hai moromalet, hai mocia valet.
Mamaliga lapte dulce, tariralilala
De la birt nu s-ar mai duce, tarilala.
Hai moromalet, hai mocia valet,
Hai moromalet, hai mocia valet,
Hai moromalet, hai mocia valet,
Hai moromalet, hai mocia valet!”
Nici n-am băgat de seamă cum fluturele timpului a zburat pe lângă noi,
că şi pășeam în curtea casei de la Firizu.
Am intrat în odaie, mi-am aruncat ghiozdanul în pat şi am dat să ies.
De pe masă, o farfurie plină cu „scoverzi” îmi făcea cu ochiu’.
Vai, zic, ce frumos!, mama Vergica ştie că vin şi-mi făcu clătite.
Mi-era o foame de lup, am înfulecat una.
Am scuipat rapid dumicatul, nedumerit de gustul nefiresc.
Tocmai mușcasem din batoanele de dinamită ale bunicului…
Nu ştiu ce fel de dinamită era asta, dar aducea leit cu clătitele.
Ei bine, oamenii o mai foloseau la pescuit.
Într-o zi, s-au îmbătat, tata Nelu şi cu Costel al lu’ Fanu’,
Şi le-a venit de pește.
În ciuda rugăminților mele,
au luat un baton de dinamită şi s-au îndreptat spre Coșuște.
S-au oprit la una din radinele din Cotu’ Luncii.
Bunicul a înfipt fitilul în dinamită şi i-a dat foc,
numai că, tot sporovăind, a uitat s-o arunce din mână.
A scăpat ieftin, doar cu șapte degete retezate.
Am plâns zile-n şir de mila lui,
i-aş fi dat degetele mele…
Contemporary creperie offering sweet and savoury pancakes and other Breton specialities.
Elvisdobrescu's Weblog 