Apus de Soare în Irak (I)

Când mi s-a propus să merg în Irak, drept corespondent de război, ce-i drept, pentru o perioadă foarte scurtă de timp, doar două-trei zile, mărturisesc că prima senzaţie încercată a fost aceea de frică. Frica primordială, frica de necunoscut, frica de moarte. Mă gândeam, şi oricine ar fi fost în locul meu probabil că ar fi făcut la fel, că există riscul să mă întorc între patru scânduri. Nu vreau să dramatizez acum ori să sugerez vreun act de bravură, pur şi simplu, am luat în calcul şi această variantă. Mergeam, totuşi, într-o zonă de conflict, nu la staţiune, iar baza militară americană de la Tallil, din sud-estul Irakului, ridicată în plin deşert, era destul de des atacată de insurgenţi cu „rachete”, bombe improvizate pe care irakienii reuşeau să le lanseze asupra bazei din bărci, de pe canalele greu controlabile ale Eufratului.

Obiectivul misiunii noastre jurnalistice îl constituie par­ti­ciparea la ceremonialul de predare-primire a misiunilor din Irak: Batalionul 26 In­fanterie „Scorpionii Roşii” din Craiova urmează să preia mi­siunile operaţiei „Iraqi Sunset” (Apus de Soare în Irak – nota red.) de la Batalionul 341 Infanterie „Rechinii Albi” din Constanţa în cadrul unei ce­remonii militare ce se va desfăşura în baza militară românească Camp Dracula din Tallil. Ajungem duminică sea­ra, în jurul orei 20, pe Aeroportul Militar Otopeni. Avionul urmează să decoleze peste trei ore. În tot acest interval, mergem la Clubul Militarilor. Acolo dăm peste militarii Batalionului 21 Vâ­nători de Munte ,,General Leonard Mociulschi” din Predeal. Recunoaştem imediat uniformele de camuflaj – pete maronii pe fond bej gălbui – de deşert şi faimoşii bocanci de Drăgăşani. Aceştia acţio­nează în Afganistan din luna ianuarie a acestui an. Erau trişti, unii chiar suduiau…  Un camarad de-al lor căzuse la datorie pe 26 februarie. Ser­gentul major Chira Claudiu se afla într-o misiune de patrulare pe Autostrada A1 (Qalat – Kabul). În jurul orei 15.30 (ora României), la aproximativ 50 de kilometri de Qalat, al doilea autovehicul de tip Humvee din coloana de cinci a trecut peste un dispozitiv exploziv impro­vizat. În urma exploziei, ser­gentul major, grav rănit, a primit asistenţă medicală la faţa locului şi a fost evacuat cu un elicopter Medevac. Pe timpul transportului spre spitalul din Kandahar, subofi­ţerul a decedat. Militarul avea 30 de ani, era căsătorit, fiind angajat al Ministerului Apărării Naţionale din 2002. Se apropie ora la care „pasărea de metal” – purtând numele legendarului erou Hercules – cu care vor pleca bravii vânători de munte trebuie să îşi ia zborul. „Dacă mă voi întoarce în metal, să beţi pentru mine”, spune un subofiţer înalt şi chelios, o adevărată fortăreaţă umană, ce mai! Îşi iau în spate rucsacurile imense şi pleacă la datorie. Dumnezeu să vă aibă în pază!, le zicem. Rămânem doar noi, ziariştii, precum şi câţiva dintre militarii de serviciu, care îşi alungă plictiseala jucând bi­liard.

Temerarii care s-au în­cumetat să meargă pe teritoriul vechii Mesopotamii sunt: Alina Grigore şi operatorul de imagine Mihai Florea, de la Televiziunea Română, Voica Briceag şi subsemnatul, de la Radioteleviziunea Severin, res­pectiv cotidianul „Informaţia de Severin”, Darius Marti­nes­cu, redactor la subredacţia de Constanţa a cotidianului naţio­nal „România liberă”, şi Pe­trişor Albu, de la TVS Craiova. Suntem însoţiţi de un grup mobil de informare publică din Direcţia Informare şi Relaţii Publice a MApN, al­cătuit din căpitanul Cornel Mituţ, redactor la trustul de presă al MApn, sergentul major Daniel Vereş, operator imagine la Studioul TV M-100 al ministerului, şi plutonierul Valentin Ciobârcă, foto­re­porter la secţia Informare şi Relaţii Publice a Statului Major General. „Teveriştii” şi ziariştii militari nu se află la prima experienţă de acest gen, astfel că încercăm să aflăm mai multe detalii de la ei, ca să intrăm în pielea unui cores­pondent de război. Căpitanul Cornel Mituţ, coordonatorul misiunii jurnalistice, este ar­delean, din Cluj, domol la vorbă şi blând ca un miel. Sub aparenţa blajină se ascunde însă un militar veritabil, pe care ar fi indicat să nu-l superi. Căpitanul Mituţ este micro­bist, fan al echipei care a readus anul trecut titlul în provincie după douăzeci de ani de hegemonie a cluburilor din Capitală – CFR Cluj. Îl întreb despre celebrul imn al echipei, pe care îl aud de fiecare dată când mă întâlnesc cu un ardelean. L-am şi învăţat deja: „De la ’nouă sute şapte am fost primii puşi pe fapte/ Cu echipa Clujului, mândria Ardealului/ Trăiesc fiecare clipă/ Cu cea mai bună echipă/ Şi-am purtat de când mă ştiu/ Alb şi vişiniu/ Tu ai nume şi renume/ Forţa, forţa, CFR/ Ca toţi ardelenii-n lume/ Forţa, forţa CFR…” Cu toată înflăcărarea cu care îmi vorbeşte despre CFR Cluj, căpitanul Mituţ îmi mărtu­riseşte că inima sa încă mai bate pentru prima dragoste fotbalistică, Universitatea Cra­iova. Tocmai când mă pregă­team să-i povestesc despre FC Drobeta, „teveriştii” schimbă macazul discuţiei şi revenim la linia spre Irak. Aflăm că baza militară americană de la Tallil, locul care ne va găzdui timp de două zile, este un fel de mică Americă: poţi să-ţi faci cum­părăturile la supermarketul TX, poţi să serveşti o pizza crocantă de la Pizza Hut sau un meniu de la Burger King, există săli de forţă, baruri (fără băuturi alcoolice, consumul acestora fiind interzis într-o bază militară americană) ş.a.m.d. Tot conversând, nici nu am băgat de seamă cum au trecut orele. Ajungem şi la subiectul-tabu al conversaţiei: spartanul avion militar Hercu­les cu care urma să călătorim. Suntem asiguraţi că nu avem de ce să ne temem, pentru că este unul dintre cele mai sigure avioane din lume. Inconfor­ta­bil, dar sigur. Căpitanul Mituţ mă-ntreabă dacă sunt îmbrăcat gros, pentru că noaptea va fi destul de frig în avion. Acum, nu ştiu unde mi-a fost mintea când am plecat pe front îm­brăcat în blugii mei preferaţi de la Zara, frumoşi, dar prea strâmţi, dacă mă înţelegeţi, pentru o călătorie aşa de lungă cu avionul. Pe deasupra, blugii erau şi subţiri, astfel că atunci când am auzit că voi îngheţa de frig, am început să cotrobăi prin rucsac şi să-mi caut pantalonii de pijama, pe care i-am îmbrăcat apoi pe sub blugi. Cu izmenele pe mine, eram, iată, finalmente, pregătit de misiune. Soseşte şi microbuzul ce ne va duce până la uşa avionului. Când vezi pentru prima dată o aeronavă militară Hercules, inevitabil ţi se pune un nod în gât şi te întrebi prin ce minune colosul de oţel se poate ridica de la pământ. Ne îmbarcăm, aşezându-ne cu toţii într-un colţ al avionului. Misiunea noastră începe cu un instructaj despre ce avem voie şi ce nu avem voie să facem în calitatea noastră de pasageri ai unei aeronave militare. Mă­găoaia seamănă cu o hală industrială, fiind înţesată de tot felul de cabluri, tuburi şi conducte la vedere. „Aveţi grijă, dacă mâncaţi şi aveţi mâinile pline de grăsime, să nu atingeţi tuburile acelea, că sărim în aer”, ne atenţionează unul dintre piloţi. Înghit în sec. Când sunt pornite cele patru motoare ale Hercules-ului, tre­buie să urlăm ca să ne în­ţelegem unul cu celălalt. Ne prindem centurile de sigu­ranţă, ne facem semnul crucii şi ne pregătim pentru o ex­perienţă de neuitat. După câteva lungimi bune de pistă, decolăm, lin şi fără complicaţii. Privit prin hublou, Bucureştiul pare o vatră cu jar nestins.

În nicio oră, aterizăm la Craiova, de unde urmează să se îmbarce în jur de şaptezeci de militari ai Batalionului 26 Infanterie „Scorpionii Roşii”. Nici aceştia nu scapă de instructajul coordonatorului de zbor. După ce se aşază fiecare la locul lui, este încărcat şi bagajele, şi ne pregătim sufleteşte şi trupeşte pentru un zbor de opt ore.

Unii, mai norocoşi, au prins un pat „la etaj”, pe nişte tărgi suspendate, mai exact. Cu acest prilej, ne confruntăm şi cu primul şoc imagistic: militarii români încep să-şi scoată, pe rând, laptop-urile şi alte ustensile tehnologice, încât ai impresia că te afli într-un internet-cafe şi nu într-o aeronavă militară ce zboară la peste zece mii de metri altitudine. Mă cuibăresc în scaunul meu şi încerc să adorm, ignorând huruitul in­fernal al motoarelor. Ne aş­teaptă o noapte lungă.

Apus de Soarea în Irak (II)

Dacă tot ne aşteaptă un zbor aşa de lung, mă gândesc să vă povestesc câte ceva despre colosul de oţel cu care zburăm, aeronava militară C-130 B Hercules. Sunt mândrie naţională, avem patru bucăţi şi au costat o avere. Merită însă şi ultimul bănuţ.

Să ne întoarcem în timp. În 1951, Forţele de Aviaţie ale Statelor Unite ale Americii (USAF) au înaintat o cerere în privinţa construirii unei aero­nave de transport tactic către companiile Boeing, Douglas, Fairchild şi Lockheed. Noul avion trebuia să fie capabil să decoleze şi să aterizeze scurt, să transporte cel puţin 92 de militari echipaţi de luptă ori 64 de paraşutişti la 2100 km sau 30000 kg încărcătură la 1800 km. De asemenea, trebuia să fie prevăzut cu două uşi la­terale şi o trapă posterioară cu posibilităţi de a fi deschise în timpul zborului.
La scurt timp după aceea, Lockheed era câştigătorul com­petiţiei, cu avionul său cu patru motoare, care, din multe puncte de vedere, era deasupra cerinţelor. Primul zbor a fost executat pe 23 August 1954. Avionul a fost dotat cu patru motoare Allison T-56-A-1, fiecare având 3250 cai putere. Aceste motoare puneau în mişcare elice cu trei pale. Primul avion C-130A, numit până în prezent Hercules, a ieşit din producţie pe 7 aprilie 1955 şi era dotat cu motoare Allison T-56-A-1, de 3750 cai putere. Avionul a fost livrat armatei SUA în decembrie 1956.
Primul zbor al mo­de­lului C-130B a avut loc pe 20 oc­tombrie 1958 şi era dotat cu un radar de navigaţie mai mare plasat în botul avionului, APN-59. Variantele ulterioare au suferit mai multe îm­bu­nătăţiri, avionul devenind mai puternic, capabil şi flexibil, acestea incluzâd şi KC-130 – avion cisternă, EC-130 – avion de război electronic şi AC-130 – dotat cu tun de 105 mm.
Mai mult de 2000 de aparate sunt în serviciu la ora actuală în peste 56 de ţări.
Pe 25 octombrie 1996, pri­mul din cele patru aparate C-130B Hercules a intrat în în­zestrarea Forţelor Aeriene Ro­mâne, România fiind pri­mul stat din fostul Tratat de la Varşovia care operează acest tip de aeronavă.
A fost conceput, aşadar, ca un avion militar, confortul fiind pus la coada listei de cerinţe. Cât despre toaletă, ce să vă zic, avionul e făcut pentru bărbaţi, nu pen­tru femei. În coada avionului, acolo unde se află paleţii încărcaţi cu bagaje, montat la înălţime, se află un fel de pisoar. Ajungi la el urcându-te pe o o scăriţă.
Dacă eşti femeie, gimnastă să fii şi tot ţi-ar fi imposibil să-l poţi folosi, de aceea doam­nele au la dispoziţie o găleată… şi o perdeluţă. Acum, cred că e destul de neplăcut să-ţi vină să mergi la toaletă, când ai şap­te­zeci de bărbaţi care, inevitabil, îşi vor arunca privirile spre acel colţişor şi vor desluşi prin perdeluţa aceea acţiunile tale. Din fericire, fetele care ne însoţesc nu au fost nevoite să treacă prin acest chin.
În tot acest interval de opt ore, cât durează zborul până la aterizarea pe aeroportul din Bagdad, numai în cap n-am dormit. Mă sucesc de pe o parte pe alta, mă ridic şi aşez la loc de zeci de ori, încerc chiar să dorm în picioare. Ce mai încântare când aţi­pesc câteva cea­suri! Abia spre di­mineaţă re­uşesc să prind un loc pe una din tăr­gile suspendate şi dorm ne­întors cam o oră şi jumătate. Ne trezeşte glasul coordona­toru­lui de zbor, care ne anunţă că trebuie să ne pregătim de aterizare. Cu ochii cârpiţi de somn, sar de pe targă şi îmi prind centura de siguranţă. Toţi – soldaţi şi ziarişti – aş­tep­tăm cu nerăbdare aterizarea. Aterizăm, uşor violent, pe aeroportul din Bagdad, de unde urmează să se îmbarce câţiva oficiali şi, după ce folosim entuziaşti toaletele din apropiere, redecolăm. Baza militară multinaţională din Tallil se află la 350 de kilometri de capitala Irakului şi la vreo douăzeci de oraşul An Na­siryah, cel de-al patrulea oraş al ţării, după Bagdad, Basra şi Mosul. În nicio oră, a­te­rizăm cu bine în baza aeriană din Tallil, de unde un auto­buz ne preia şi ne duce în ba­za militară ro­mânească, numită „Camp Dracula”. La ora ac­tuală, for­ţa multinaţională ce acţionează aici cu­prinde efec­tive ale patru ţări: SUA, Re­gatul Unit al Marii Britanii Şi Irlandei de Nord, România şi Estonia.
Păşim, în sfârşit, în plin deşert, pe pământ românesc. Întreaga bază este înconjurată de ziduri înalte cât două etaje, alcătuite din plăci din beton armat ridicate una lângă alta. Din loc în loc, răsare câte un buncăr de suprafaţă. Chiar în inima bazei româneşti, lângă bisericuţa ortodoxă, pe unul din zidurile de protecţie stă scris cu litere mari „ROMA­NIA CAMP DRACULA” şi sunt pictate însemnele heral­dice şi numele unora dintre batalioanele româneşti care au activat aici începând cu luna iulie 2003: Batalionul 151 Infanterie „Lupii Negri”- Iaşi, Batalionul 811 Infanterie „Dragonii Transilvani” – Dej, Batalionul 495 Infanterie „Cpt. Stefan Soverth” – Clin­ceni, Batalionul 32 Infanterie „Scorpionii Galbeni”- Timi­şoa­ra şi Batalionul 341 In­fante­rie „Rechinii Albi ”- Topraisar. În acelaşi peri­me­treu sacru se află şi două cruci în memoria celor doi soldaţi români care au căzut pe aceste meleaguri. La data de 27 aprilie 2006, sublocotenentul (pm) Bogdan Valerian Hâncu a căzut la datorie în timpul executării unei misiuni de monitorizare şi antrenare a poliţiei irakiene. În urma ex­ploziei dispozitivului explo­zibil improvizat, autovehiculul în care se afla a fost incendiat. Pe  21 septembrie 2007, în timp ce se afla într-o misiune de patrulare, TAB-ul a trecut peste un dispozitiv explozibil improvizat, sublocotenentul (pm) Ioan Grosaru pierzându-şi viaţa. Amândoi militarii au fost decoraţi cu Ordinul Naţional „Steaua României ” în grad de Cavaler pentru militari, cu însemn de război.
Ni se face instructajul: ni se prezintă tipurile de alarme şi cum trebuie să reacţionăm la auzul acestora, ni se explică că nu avem voie să fotografiem sau să filmăm decât în spaţiul bazei româneşti, altfel există riscul ca aparatele să ne fie con­fiscate de americani. To­toda­tă, în afara bazei noastre, nu avem voie să privim pe cineva, bărbat sau femeie, mai mult de zece secunde, fiindcă se consideră ca fiind hărţuire sexuală.  Prilej de glume: „Bun, am înţeles, ne uităm la ceas şi, după nouă secunde, întoarcem capul”, zicem noi şugubăţi. După ce ne lăsăm rucsacurile în Centrul de Presă al bazei militare româneşti, ne pregătim să participăm la una dintre acţiunile specifice ale memorandumului de înţele­gere încheiat de ţara noastră cu Republica Irak la începutul lunii ianuarie a acestui an: instruirea militară a irakienilor.
Deschid o paranteză aici. Autorităţile de la Bagdad au invitat România ca, împreună cu alte state, să continue participarea la efortul de stabilizare şi reconstrucţie a Irakului, prin prezenţa mili­ta­rilor români şi după data de 31 decembrie 2008, dată la care a expirat mandatul Coaliţiei Multinaţionale, înfiinţată în baza rezoluţiilor ONU. La data de 22 decembrie 2008, la solicitarea preşedintelui Româ­niei, Traian Băsescu, Parla­men­tul ţării noastre a aprobat continuarea prezenţei forţelor româneşti în Irak după 31 decembrie 2008. În acest con­text, au avut loc negocieri bila­terale româno-irakiene pentru stabilirea detaliilor tehnice ale continuării prezenţei milita­rilor români în Irak. Astfel, militarii români vor asigura sprijin umanitar şi medical în regiunile Tallil şi Bagdad şi vor desfăşura activităţi de instruire şi consiliere pentru forţele de securitate irakiene. Toate a­cestea se subsumează măsu­rilor necesare pentru a pune în aplicare retragerea forţelor Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Australiei, României, Estoniei, Salvado­rului şi NATO în mod com­plet cel târziu la data de 31 iulie 2009.
Ne urcăm în autobuz şi ne îndreptăm spre locul unde vom asista la câteva demons­traţii ale militarilor irakieni pregătiţi de instructori din Armata României.
Mulţi dintre aceşti militari au un trecut mai mult sau mai puţin controversat, pentru că au făcut parte din armata lui Saddam. Sunt dotaţi cu ce­lebrele automate Kalashnikov. În teren, ies cu blindate ame­ricane tip Humvee. Vehiculul pe roţi multirol de mare mobilitate HMMWV este o maşină de luptă blindată de fabricaţie americană. Humvee-ul – aşa cum este cunoscut în limbajul uzual – este destinat pentru deplasarea pe toate categoriile de drumuri, în toate tipurile de teren, de la junglă până la deşert. Se remarcă prin durabilitate şi poate acţiona perioade lungi de timp cu o minimă mentenanţă.
Armata de aproximativ 400.000 de oameni a dicta­torului a fost desfiinţată în aprilie 2003 de administratorul civil american Paul Bremer. Decizia s-a dovedit a fi una catastrofală, până la sfârşitul acelui an ţara fiind cuprinsă de haos. Militarii au plecat în şomaj cu ce arme au putut lua şi cu resentimente faţă de ocupaţia americană încât, şi de nu l-ar fi venerat pe Saddam, nu ar fi avut alt mijloc de a-şi câştiga existenţa decât prin a se pune în slujba insurgenţei sau cel puţin a crimei or­ganizate. La nici patru ani de la acea decizie pripită şi ine­ficientă, disperat că nu mai putea ţine în frâu violenţele din ţară, premierul irakian Nuri al-Maliki a înţeles că „re­concilierea naţională este singura cale garantată către securitate, stabilitate şi pros­peritate. Alternativa, Doamne-fereşte, e moartea, distrugerea şi pierderea Irakului”. Astfel, acesta a recurs la un gest cu adevărat înţelept: i-a invitat pe toţi foştii militari ai lui Saddam Hussein, de la simpli soldaţi la generali, să se alăture noii armate irakiene. Reprimirea militarilor s-a făcut aproape necondiţionat. Li s-a cerut doar loialitate faţă de ţară, aptitudini fizice şi profe­sionale. Acum, dictatorul nu mai este, ţara lor începe să-şi revină la normalitate, astfel că mulţi dintre ei pricep că, încet-încet, o dată ce forţa multi­naţională se va retrage, vor trebui să-şi ia rolul în serios şi să asigure liniştea într-o ţară măcinată prea mult timp de conflicte.
Nivelul temperaturii depă­şeşte 30 de grade Celsius, într-o zi de martie, care, acasă, la Drobeta-Turnu-Severin, nu s-a încumetat niciodată să treacă bariera de douăzeci.

Apus de Soarea în Irak (III)

Vântul suflă continuu, vânt de deşert, cald ziua, rece noaptea. Militarii irakieni, unii, nişte copilandri, alţii, îmbătrâniţi prea devreme, simulează, sub privirile atente ale instructorilor români, diverse exerciţii militare. Nu se simt stingheriţi de numărul mare de reporteri şi cameramani, probabil că s-au obişnuit. La finalul simulării, sunt răsplătiţi cu diplome. Se bucură ca nişte copii.

Ne îmbarcăm apoi în auto­buz şi ne îndreptăm spre bază, pentru a servi prânzul. Pe unul dintre scaunele din faţă, într-o plasă, ochim câteva sticle şi doze de suc şi bere fără alcool. Suntem invitaţi să ne servim. Cred că sunt treizeci şi cinci de grade afară. Ne răcorim cu faimoasele sucuri americane Gatorade, gândite pentru spor­tivi,  superioare apei în pri­vinţa rehidratării. Într-un sfert de oră, ajungem în bază. Am uitat să vă spun că şoselele sunt impecabile, dar viteza maximă admisă este de 20 km/oră. Sunt bine suprave­gheate de patrule, care verifică minuţios cum se circulă şi dacă parcarea se face în loc permis. Cine încalcă regulile riscă amenzi usturătoare şi chiar închisoarea.
Ne ridicăm ecusoanele de identificare, fără de care nu am avea voie să ieşim, şi ne îndreptăm spre locul unde urmează să servim masa. Aici, alte reguli: nu ai voie să intri în sala de mese cu ochelarii de vedere pe ochi sau ţinuţi pe cap, nu ai voie să risipeşti mâncarea, adică să nu ceri mai mult decât ştii că mănânci,  pentru că aruncarea mâncării se consideră o ofensă. Ni se reaminteşte că nu avem voie să privim pe cineva, bărbat sau femeie, mai mult de zece secunde, pentru că poate fi considerată hărţuire sexuală. La  intrare, un soldat american ne legitimează. Observ că americanii nu-şi lasă niciodată armele, nici chiar la masă. Înaintea de a păşi în spaţiul îmbietor al cantinei trecem printr-o anticameră, unde ne spălăm pe mâini. Pe pereţi sunt lipite afişe care explică cum trebuie să te speli pe mâini: cu săpun, frecând fieca­re deget în parte, iar întreaga operaţiune trebuie să dureze cel puţin douăzeci  de secunde.
Intrăm în sala de mese şi ne iscălim pe o fişă. Soldaţii au carduri, pe care le scanează la intrare. În dreapta noastră, aşezate ordonat una peste alta, o piramidă de farfurii de plastic. Ceva mai încolo, ta­câ­murile, tot de plastic, ambalate în pungi. Sunt şi caserole, în care poţi să iei mâncare pentru acasă, cum ar veni. Sala este imensă, cât o hală industrială, şi poate rivaliza, prin curăţenie şi bogăţie culinară, cu orice restaurant de lux. Mă simt ca în vacanţă la un hotel cu pachet „all inclusive”: fructe şi salate proaspete, mulţime de sortimente de prăjituri şi îngheţate, tot soiul de prepa­rate din carne sau de brân­zeturi, lasagna, peşte în fulgi de porumb, orez de toate modele, supe şi ciorbe – toate servite de indieni şi pakistanezi în haine scrobite. Nu lipsesc nici dozatoarele cu sucuri, apă şi cafea americană, lungă şi slabă. Oalele din inox în care se află mâncarea, dar şi frigiderele încărcate de cutii cu răcoritoare, lapte normal sau din soia ori doze de bere fără alcool au termometre care mo­nitorizează permanent tem­­peratura. Aici vine să mănânce întreaga suflarea omenească a taberei, de la civili la ofiţeri, soldaţi ori muncitorii care  prestează diverse servicii. Întrucât mi-e foame şi nu am timp de experimente culinare, servesc ce-mi sună cu­nos­cut: o porţie de lasagna, peşte în fulgi de po­rumb, orez, îngheţată şi o prăjitură. Cantina este în­ţesată de plasme, toate setate pe faimosul post de televi­ziune american CNN. Mă sur­prinde faptul că pe cutiile cu ră­coritoare şi lapte, pe dozele de bere şi Pepsi, scrie în, sau şi în, limba arabă. Observ că sunt produse/ambalate în ţara vecină, Regatul Bahrain, des­pre care aflu că este un avan­post al modernităţii în lumea musulmană. Apreciez că acest aspect este bine gândit şi are un impact psihologic uriaş, pentru că militarii oferă din aceste produse localnicilor. Dacă pe ele ar scrie în engleză ori numai în engleză, probabil că indigenii le-ar refuza ime­diat. Cuvintele „made in SUA” pot agrava lucrurile, nicidecum atenua.
Mâncarea este hipercalo­rică, nu te simţi moleşit după o aşa masă, dimpotrivă, îţi vine să dai câteva ture de bază. Toate produsele îţi indică valoarea energetică şi cât reprezintă din necesarul zilnic al unui adult. Cred că dacă aş sta şase luni de zile aici, celor 65 de kilograme pe care le am constant de câţiva ani încoace li s-ar adăuga mai mult ca sigur restul de până la o sută. Probabil că o singură masă depăşeşte două mii de calorii – cât este necesarul zilnic al unui adult. Aici nu stai însă doar la birou, efortul e pe măsură, iar condiţiile vitrege de tem­peratură solicită foarte mult organismul. Oricum, ai noştri par mult mai… împliniţi.
Gust din îngheţata pe care soldaţii români ne-au tot lă­udat-o. Este, într-adevăr, de­licioasă. După ce terminăm de mâncat cu toţii, ne ridicăm şi ne îndreptăm spre frigiderele amplasate într-un capăt al cantinei, de unde putem lua „pentru acasă” două produse. Ne luăm apoi tăvile, aruncăm resturile la gunoi, semnăm la plecare şi ne îndreptăm spre baza românească, „Camp Dra­cula”. Branduirea aceasta ca­zonă – „Rechinii Albi”, „Scor­pionii Roşii”, „Lupii Negri”, „Camp Dracula” mi se pare o strategie reuşită – astfel de denumiri au un impact extra­ordinar şi sunt uşor de reţinut. După ce ne odihnim puţin în foişorul din baza românească, ne pregătim să mergem să vizităm ruinele anticului oraş Ur, faimosul zigurat (edificiu în formă de piramidă cu trepte, având în vârf un templu, specific Mesopotamiei – nota red.) de aici precum şi casa profetului Avram.

Apus de Soare în Irak (IV)

La nici zece minute de mers cu maşina de la baza militară, ruinele oraşului-cetate Ur adăpostesc unul din puţinele zigurate care au rezistat până în zilele noastre, unul din templele uneia dintre cele mai vechi civilizaţii de pe pământ, sumerienii. Anticul popor trasa aici drumuri pavate, punea bazele literaturii epice şi scria în cuneiformă printre primele coduri de legi din lume. Ur este şi unul din leagănele creştinătăţii, în această cetate trăind patriarhul Avram. E trist că  aceste meleaguri, odinioară leagăne ale civilizaţiei, au nevoie astăzi de alte popoare ca să le aducă pe calea… civilizaţiei.
Iată ce frumos descria a­ceste locuri gazetarul german Werner Keller, autorul celebrei  cărţi „Şi Biblia are totuşi dreptate”.  „Dacă am trage o li­­nie din Egipt prin ţările mediteraneene Palestina şi Siria, care să urmeze Tigrul şi Eufratul, prin Mesopotamia spre Golful Persic, rezultatul ar fi o semilună de necon­fun­dat. Cu patru mii de ani în urmă, acest semicerc din jurul Deşertului Arabiei, <<Semilu­na Fertilă>>, cuprindea o mulţime de civilizaţii aşezate una lângă alta ca într-o salbă. Raze de lumină plecau de la ele spre întunericul umanităţii dimprejur. Aici a fost centrul civilizaţiei din Epoca Pietrei până în Epoca de Aur a culturii greco-romane. Prin jurul anului 2000 î.Cr. cu cât te îndepărtai de <<Semiluna fer­tilă>>, cu atât creştea întu­neri­cul şi scădeau semnele de civilizaţie. Era ca şi cum copiii, locuitori ai altor continente, şi-ar fi aşteptat deşteptarea. Din partea răsă­riteană a Medi­te­ranei strălu­ceşte deja o lumină – sunt zilele de prosperitate ale regilor minoici ai Cretei, întemeietorii primei puteri maritime cunos­cute în istorie. Aproape 1000 de ani, fortă­reaţa din Micene şi-a protejat locuitorii şi a doua Troie se înălţase demult pe ruinele celei dintâi. În Balcanii din apropiere, Epoca Tim­purie a Bronzului abia începe. În Sardinia şi vestul Franţei mor­ţii erau îngropaţi în morminte enorme de piatră. Aceste morminte megalitice sunt ultimele manifestări ale Epocii de Piatră. În Britania, se cons­truia cel mai celebru sanctuar al Epocii Megalitice – Templul Soarelui de la Stonehenge – acel gigantic cerc de pietre de lângă Salisbury care rămâne încă un peisaj englez plin de mister. În Germania, pă­mân­­tul era arat cu pluguri de lemn. La poalele Himalaiei, fla­căra pâl­pâitoare a unui avanpost al civilizaţiei din valea Indusului era aproape stinsă. Deasupra Chinei, dea­supra stepelor Rusiei, deasupra Africii, numai întuneric. Şi, dincolo de apele Atlanticului, America în obs­cu­ritatea amur­gului… Măre­ţele piramide e­gip­tene şi templele masive me­sopotamiene au fost martore timp de secole la viaţa dimpre­jurul lor. Aproape 2000 de ani, fermele şi plantaţiile, la fel de mari ca un concern din zilele noastre, au exportat grâu, legume, fructe cultivate în văile cu irigaţie artificială ale Nilului, Eufratului şi Tigrului.”
Ajungem în jurul orei 15 pe platoul unde se află faimosul zigurat. Ne aflăm în locul unde, în urmă cu câteva mii de ani, se ridica maiestuos primul mare oraş dintre fluviile Tigru şi Eufrat. Ur, patria lui Avram, cetate mult mai veche decât Babilonul. În faţa noastră se ridică un edificiu ce seamănă, privit din faţă, cu un trapez isoscel, pe a cărui axă de simetrie o scară cu câteva zeci de trepte te poartă spre „vârf”, spre baza mică, că tot vorbim în termenii geometriei. În jur, cât vezi cu ochii, deşert. Doar cerul pastelat îţi amin­teşte că nu te afli pe un tărâm selenar.
„Cândva, cu 4000 de ani în urmă, câmpuri întinse de grâu şi orz dominau locurile a­cestea. Grădini de legume, livezi de curmali şi smochini se întindeau cât vedeai cu ochii. Aceste câmpii fertile ar putea fi comparate cu fermele de grâu din Canada sau cu plan­taţiile legumicole sau pomicole din California. Bogatele câm­puri şi culturi erau legate de un sistem de canale şi şanţuri în linie dreaptă, o capodoperă a irigaţiei. Încă din Epoca de Piatră, specialiştii folosiseră apa marilor râuri. Cu înde­mânare şi metodic ei duceau apa pe malurile râului, schim­bând întinderile pustii în ve­getaţii paradiziace. Aproape ascuns de umbra palmierilor, Eufratul curgea atunci pe acolo. Acest mare râu dătător de viaţă asigura un intens trafic între Ur şi mare. În acea vreme, Golful Persic tăia mai adânc estuarul Eufratului şi Tigrului. Încă înainte de a se ridica prima piramidă pe Nil, Tell al Muqayyar (cum era numit ziguratul – nota red.) se înălţa deja spre cer. Patru cuburi puse unul peste altul de la cel mai mare spre cel mai mic, alcătuiau turnul din că­rămidă de 25 de metri. Deasu­pra pătratului de la bază, lung de 40 de metri, străluceau etajele de mai sus, în roşu şi albastru, fiecare înconjurat de pomi. Etajul superior forma un mic platou, pe care era situat şi Locul Sfânt, la umbra unui acoperiş de aur. Liniştea domnea deasupra sanc­tuaru­lui, acolo unde preoţii oficiau la mormântul lui Nannar, zeul Lunii. Zgomotul bogatei me­tro­pole Ur, unul din cele mai vechi oraşe ale lumii, abia pătrundea până aici“.((Werner Keller, „Şi Biblia are totuşi dreptate“).
Povestea Urului şi a zi­gu­ratului este fascinantă, spaţiul editorial nu ne permite însă redarea ei. Acum, doar ce a mai rămas din zigurat şi  ruinele din jur amintesc de gloria de altădată a acestei aşezări. Câţiva soldaţi ameri­cani, însoţiţi de un pastor, militar şi el, ascultă, la umbra unuia dintre ziduri, istorisirile ghidului irakian. „În anul 2113 înainte de Hristos, ziguratul avea 26 de metri”, spune ghidul,  într-o engleză uşor co­mică  dar fluentă. „Furtunile de nisip şi ploile au mâncat din creasta ziguratului, iar înăl­ţimea lui a scăzut, cu timpul, la 20 de metri”, adaugă, sub privirile atente ale militarilor americani. Fiecare oraş îşi avea propria zeitate şi era ridicat în jurul unui asemenea templu impunător.  „Templul acesta a fost dedicat zeului Lunii, pentru că sumerienii din Ur se închinau astrului nopţii”, îl mai aud spunând, după care noi, românii, ne retragem şi urcăm cele câteva zeci de trepte până ajungem sus. În depărtare, se vede baza militară. Încercăm să nu o surprindem în cadru atunci când facem fotografii. Len­tilele heliomate ale ochelarilor mei de vedere s-au înnegrit ca tuciul.
Lipsa cherestelei şi a pie­trelor, prea grele pentru a fi importate în cantităţi mari, a avut drept consecinţă realiza­rea clădirilor din cărămizi de lut, uscate la soare şi arse în cuptoare. Având în vedere perisabilitatea acestui material, este surprinzător că multe din­tre aceste structuri sfărâmi­cioase au supravieţuit. Printre contribuţiile sumerienilor la dezvoltarea civilizaţiei se nu­mără primele vehicule cu roţi, roata de olărit şi mai ales scrisul. Începând cu simple pic­tograme şi ideograme, su­merienii au dezvoltat în cele din urmă scrierea cuneiformă, care se realiza pe tăbliţe de lut umed, ce erau apoi uscate pen­tru a păstra mesajul. Aceste tăbliţe au păstrat primele texte literare, bazate pe miturile şi legendele sumerienilor.
Lângă zigurat, o tarabă cu tot felul de suveniruri îşi aşteaptă tăcută vizitatorii.  La o aruncătură de băţ de zigurat se pot vedea şi astăzi zidurile reconstruite ale casei cu 27 de camere care i-a aparţinut familiei părintelui popoarelor, celebrul Avram, profet în Biblie şi, deopotrivă, în Coran, care a părăsit aceste locuri pentru a pune piatra de temelie a poporului ales. Doar câteva smocuri de iarbă se încumetă să reziste în acest deşert cu nisip mai fin ca praful. Soldaţii americani sunt numai ochi şi urechi la spusele ghidului.
Ne învârtim prin camerele numeroase ale vilei tatălui lui Avram, negustor înstărit. Toa­te aceste ruine sunt încon­jurate de sârmă ghimpată, fiind astfel protejate de lă­comia hoţilor de artefacte. Suntem atenţionaţi să fim cu băgare de seamă pe lângă această sârmă, fiindcă taie teribil. După ce mai facem câţiva paşi printre aceste ziduri înlăuntrul cărora în urmă cu mii de ani pulsa viaţa şi în­floreau ştiinţele, ne îndreptăm spre autobuz. Ne bucurăm când aflăm că se doreşte includerea acestui fabulos sit arheologic în circuitul turistic. Lăsăm în urmă ziguratul, să se lupte, în singurătatea pustiitoa­re a acestui deşert, cu vântul aspru şi soarele nemilos.

În rai se purtau blugi

I. Undeva, într-un sat, universul

Mister Kent

Copii fiind, fumam întotdeauna înhăitaţi.
Ne strângeam vreo patru-cinci copilandri
şi ne furişam în diferite locuri,
ca să nu fim văzuţi de bunici.

Am fumat în podul casei,
stârnind viespiile din căşiţele lor,
am fumat în cocina porcilor,
în grajdul vitelor,
în ogaşe, prin poieni, în păduri.

Pufăiam pe-atunci ba Vikend-ul sârbesc,
ba BT-ul bulgăresc,
mai rar Carpaţi sau Bucegi fără.
Ce sărbătoare când prindeam vreun KENT!
Îl miroseam fermecaţi,
îi pipăiam cu emoţie hârtia fină
şi-l fumam ritualic,
trecând ţigara de la unul la altul.

Când rămâneam fără ţigări,
meşteşugeam trabucuri din coceni,
din care pufăiam până ne dădeau lacrimile.

Apoi, ani de zile n-am mai fumat,
nici în şcoala generală, nici în liceu,
când aveam blugi de la sârbi,
iar colegii mei se buluceau în pauze,
fie la WC-uri, fie pe scara dosnică a Liceului „Traian”,
în urma lor femeile de serviciu adunau chiştoacele cu găleata.

Când m-am apucat iar de ţigări,
prin facultate, fumam mecanic.
Am încercat toate sortimentele,
puzderie, fără frontiere,
până am simţit că nici Kenturile
nu mai miroase americăneşte
şi aşa m-am lăsat de fumat
şi m-am apucat de scris.

Sunt o ţigară fumată de cuvinte.

Narcofag

Străzile-s pustii, miezul nopţii
Se-mparte doar celor aleşi.
Apa clocotind în ibric
Aşteaptă frunzele de mentă
Cum eu întoarcerea străbunilor.
Ce-i coală albă, ce mai vrei?
Ţi-am donat destul sânge,
M-am lăsat de fumat,
Mi-am anesteziat nervii
Din şira spinării pentru tine,
Mi-am scos ochii şi am umplut
Orbitele goale cu litere, litere…
…………………………………..
Aud frunze căzând, din copilărie, pe aerodrom,
Cum aş putea să dorm, să mai adorm?

Verde de Paris

Mama, săraca, osândita
veşnic pe umerii ei purtând
toată povara familiei noastre.
Sora ei se-ncurcase cu un tractorist,
care a lăsat-o lăuză, şi singură,
nu ştiu cum, au găsit-o moartă-ntr-o zi.
Dintr-o poză se uită Giocondă cu buzele groase
unite de un surâs veşnic tânăr.

Mama ei a înnebunit atunci, până când, într-o zi, a-ncurcat sticlele,
ducând la gură moartea cu nume verde frumos.
Bunicul meu, Ion Mohora, era un om bun,
nefiresc de bun pentru această lume carnivoră.
Singurul din sat care avea bibliotecă şi se spăla pe dinţi.
Era din stirpea rară a silvicultorilor pătimaşi – pădurile
încă-i mai poartă doliu.
Oamenii locului îi ziceau „tata boieru’” sau „baronul din plai”.
I se luminau ochii când mă vedea,
păcat că l-am prins în nadirul vieţii sale.
Tata Nelu, cu toată viaţa-i zbuciumată, era om lumeţ,
îi plăcea să petreacă – masa din curtea casei din Firizu
nu s-a ridicat niciodată.
S-a luat cu Verginia, mama Vergica pentru mine.
Bunica mea vitregă mi-a fost, şi ea, tot ca o mamă,
nu-i port supărare – cum aş putea?

Mama se îndrăgostise de un bărbat fabulos – aferim!,
înzestrat de natură cu o forţă uluitoare,
minte ageră şi frumuseţe de efeb.
Sufletele lor, un cerc în cerc infinit la-nceput,
după nici doi ani ajunseseră două linii paralele,
nici naşterea mea nemaiunindu-le.

Mama împlinise nouă’şpe ani, lucra în oraş,
era un pic mai bine la restaurantul„Dunărea”.

După ce m-a înţărcat, m-a lăsat în grija unei mătuşi,
mama Nuţa, cum o alintam.
Aşa am deschis eu ochii în grădina lui Adam,
undeva, într-un sat, pe malul Coşuştei.

Firizu

Firizu e un sat cuibărit sub poalele pădurilor,
pe atunci număra aproape o sută de suflete.
Nu avea biserică, nici cimitir,
ne îngropam morţii în satul vecin, Dâlbociţa,
tot acolo mergeam la slujbe.
Străbunicii mei se aciuaseră printre primii pe acele meleaguri.
Îmi închipui adeseori acea zi aspră de octombrie a anului 1532,
când liniştea Văii Coşuştii fusese tulburată de patru voinici
cu privirile înfricoşate şi sleite de oboseală,
implorându-i pe călugării mănăstirii Crivelnic
să-i adăpostească şi să nu-i dea în vileg.
Le văd feţele întristate de refuzul asceţilor,
prea săraci ca să mai hrănească patru guri.
Monahii nu le-au omorât însă speranţa:
i-au îndemnat să-şi încerce norocul în satul vecin, Crivelnic,
unde cucoana Hamza, văduvă înstărită,
avea nevoie de braţe de muncă.
Cucoana îi măsură din priviri şi le puse o condiţie:
să construiască un căruţ ca să-şi poată plimba fata,
apoi, dacă ies cu bine din iarnă, la primăvară,
să defrişeze o bucată de pădure unde vor putea munci.
Anii au trecut, flăcăii au început să-şi ridice case de lemn,
să-şi dezlege inimile, să-şi cânte tristeţile, iubirile…
Erau de prin părţile Transilvaniei,
suferiseră mult din pricina unor nobili,
aşa că-şi luaseră lumea-n cap şi merseseră,
prin munţi şi păduri, tot înainte,
până se pomeniseră în faţa zidurilor mănăstirii.

Cei patru cavaleri rătăcitori erau Mohora, Manţog, Vreja şi Văcaru.

Bucuros că nu-s om mare

Bărbatul mamei Nuţa se numea Niţă, iar eu l-am poreclit Tucă.
Lucra cu fiii săi, Nelu şi Crinu,
ca mai toţi din sat, la o mină….
Nu erau chiar mineri, nu munceau la târnăcop,
nu intrau în subteran,
Tucă era maistru, Crinu – sudor iar Nelu – şofer.

Firizenii se trezeau dimineaţa la trei
ca să prindă cursa din satul vecin,
unii făceau asta de o viaţă…
Eu îi auzeam pe cei trei când se trezeau
şi mă cuibăream în braţele mamei Nuţa,
bucuros că nu-s om mare.
Îi auzeam cum îşi spală feţele cu apă rece…
câteodată vorbeau tare, înjurând timpul, ploaia.

Se-ntorceau în sat la căderea serii.
Noi, un cârd de copii gălăgioşi,
le ţineam calea ca nişte piraţi,
somându-i să ne dea repede bomboane,
eugenii, pufuleţi, ciocolăţi.

Vreau la şcoală

Pe la patru-cinci ani eram rău,
eram rău ca un porc fără belciug,
eram cel mai rău copil din sat.
Păstrez o fotografie în care-mi privesc
floarea obrajilor mai carnivoră decât acum,
când obrajii concavi, supţi de metafore,
mă trădează nespus…

Pe deasupra, mai eram şi zgârcit,
nu-mpărţeam cu nimeni din dulciurile primite,
le ascundeam prin dulapuri, printre haine.
Drăcuiam, scuipam, mă băteam cu copiii în drum,
striveam furnicile pe scoarţa copacilor,
eram împăratul muştelor, dracul dracilor…

Apoi, brusc, ceva-n mine s-a rupt ca apa femeii când naşte.
Începusem să mă tăvălesc pe jos ca un epileptic,
să urlu, să lovesc pereţii cu pumnii şi să strig:
Vreau la şcoală! Vreau la şcoală!
Abia împlinisem şase ani, cărţi nu văzusem
decât pe şifonierul bunicului brigadier,
dar nu conta, eu adormeam şi mă trezeam cu şcoala-n gât.

Aşa că Tucă şi mama Nuţa improvizară un ghiozdan
dintr-o taşcă verde militărească,
o uniformă neagră, obligatorie pe-atunci,
mă potcoviră cu nişte tenişi de Drăgăşani
şi mă petrecură la şcoală.

Nu-mi spusese nimeni că trebuie să stau smirnă în bancă,
să tot fac liniuţe şi bastonaşe.

Doar freza nu reuşeam defel s-o domolesc,
capul meu fiind brăzdat de cruci, răscruci şi vârtejuri.

La pescuit

Nu mă mai dezlipeam de „fraţii” mei mai mari,
îi urmam coadă peste tot.
Plesneam de fericire când ne pregăteam de pescuit.
Încălţam nişte pantofi aruncaţi pe sub pat,
să nu ne tăiem în cioburi.
Nana Nelu aducea o vârşă din nuiele de răchită împletite.
Nana Crinu punea într-o sticlă rachiu şi mă zorea:
- „Hai, bă, mucea, eşti gata?!”
Ştiam pe dinafară radinele scobite sub mal
unde adăstau cleni frumoşi.

Nelu se rostogolea ca o stâncă în apele limpezi,
speria peştii să intre în radină.
Se-afunda apoi să pună vârşa şi pierea în scorburi.
La-nceput mi-era frică, mai că-mi venea să plâng.
Dar Nelu ţâşnea din pântecul radinii
cu un peşte cât druga de porumb în mâini, şi ni-l arunca pe mal.
Peştele suflat în argint se zbătea în iarbă.
Îl pipăiam, îl pupam pe gură, să ne poarte noroc,
şi-l aruncam apoi în plasa de rafie.
Nelu dispărea din nou în apele de cleştar
dar ştiam deja că-i un călător
care se poate oricând întoarce din acel tărâm necunoscut.

El ţinea ochii deschişi în apă,
pipăia tandru peştii, care valsau printre mâinile lui,
apoi brusc îşi înfigea degetele în branhiile unuia mai ameţit.

La bărbierit

Când se bărbierea, nana Crinu încălzea apă în ibric,
scotea trusa de ras, desfăcea învelişul unei noi lame,
o monta în aparat,
îşi săpunea faţa şi o freca intens cu pămătuful
muiat în apa din strachină.

Deşi se bărbierea cu atenţie, întotdeauna se tăia.
Se spăla, se ştergea cu prosopul, apoi dădea cu spirt.
Câteva tăieturi tot se mai iveau,
pe acestea le acoperea cu petice de ziar.

Într-o dimineaţă, neştiind eu că are de gând să se bărbierească,
am suflat nasul în prosopul agăţat în tindă.
L-am văzut când s-a şters holbându-se
cu ochii săi scânteietori de hienă.

De-ar fi ştiut de mucii mei,
m-ar fi rupt în bătaie.

Acolo raiul era în beci

Mergeam, aproape lunar, la oraş, s-o vedem pe mama.
Mi se făcea dor de ea,
făceam greva foamei când se amâna plecarea.

Mama lucra acum la restaurantul „Vatra haiducilor”,
ascuns în mijlocul pădurii Crihala.
Acolo raiul era în beci: compot de ananas, smochine,
curmale, migdale, portocale, fursecuri,
alune în glazură albă dulce, ciocolăţi…

Eu alergam prin saloane, mă ascundeam pe la etaj,
mă jucam la tobele muzicanţilor,
înfulecam chifle cu suc Brifcor,
stăteam pe capul lui Bobi, barmanul,
ca să-mi dea să gust licori din sticlele alea frumoase,
mai puţin Campari, care era amar…

Acolo, prin WC-uri, aruncau cu clor,
şi mă usturau ochii de-mi venea să plâng,
aşa că le-o ziceam pe şleau:
Mai bine ma duc să ma piş pe gard!

Vacanţa mare

Apoi maică-mea m-a luat la şcoală în oraş.
Doar vacanţele le petreceam în sat,
toţi copiii veneau vara la bunici,
părinţii fiind ocupaţi cu treburile lor orăşeneşti.

La noi vitele păşteau noaptea.
Noi, copiii, seară de seară,
le mânam spre coama pădurii,
şi le lăsam acolo.
Dimineaţa, în zori, era rândul bunicilor,
să plece să le caute şi să le aducă acasă sătule.

Într-o seară, la întoarcere,
am ales o scurtătură abruptă prin pădure,
nu cunoşteam locul, coboram iute ca goniţi de-o fiară sălbatică,
agăţându-ne din când în când de vreun copac
pentru a mai micşora din viteză.

În vijelioasa coborâre,
unul mai din faţă a călcat peste un cuib de viespi
ascuns sub mormanele de frunze,
iar furioasele întărâtate au tăbărât pe mine, vă daţi seama!
Gonit de micile bestii,
am ajuns val-vârtej la marginea satului
şi m-am tăvălit disperat în măruntele ape ale pârâului.

Toţi ceilalţi scăpaseră ieftin,
doar cu câteva înţepături, bată-i norocul,
iar eu începusem să mă umflu buhai.

Au sărit nişte sătence,
m-au dezbrăcat până la piele, acolo în uliţă,
şi mi-au frecat trupul cu sare şi oţet.
Doamne, ce ruşine îmi era,
apăruseră câteva fete ai căror sâni
trezeau în mine iasomii.

Un fel de iad la rai

Căram apă de la fântâna din sat,
în două găleţi mari de plastic
de mi se lungeau braţele ca la cimpanzei.
Pe călduri insuportabile,
plecam la cosit fânul ori la dărâmat frunza
(aşa se chema operaţiunea de tăiat frunze – nu la câini – , de chelire a pluţilor ori a stejarilor, când, cu o toporişcă bine ascuţită, porneam pe trupul copacului şi-l sluţeam).
Jos, femeile aranjau frumos ramurile cu frunze,
le legau peste mijloc cu sârmă şi le stivuiau.
Le căram acasă cu carul şi făceam frunzare pentru vite la iarnă…

Fânul cosit era lăsat la uscat una-două săptămâni,
apoi adunat în grămezi mai mici şi încărcat.
Oh, ce mai iad, în toiul verii, să faci un car de fân!
Eu, pe pajişte, cu furcerul,
un fel de furcă cu coadă lungă şi doi dinţi,
ridicam palele de fân, iar mama Nuţa în car,
chinuindu-se, cu trupu-i ca de libelulă,
să aranjeze bine fânul,
ca să nu ne trezim apoi cu carul pe-o parte.

În timp ce noi încărcam,
boii îşi plezneau cozile în disperare
ca să alunge insectele.
Îi mai ajutam şi eu din când în când:
prindeam bondarii şi le înfigeam câte-un pai în fund.

- Care eşti, mă, acolo?

Când începuseră a ne miji tuleiele,
eu cu Cosmin ne furişam seara pe la ferestrele caselor,
doar om zări prin perdeluţe albe
cum se cuibăresc în braţele somnului fecioarele.
Plănuiam totul cu minuţie de ceasornicar.

Într-o seară, am aterizat în curtea unei codane, Monica,
ea urmând să se mărite peste o săptămână.
Voiam să o vedem cum se zvârcoleşte ca pe jar
în aşteptarea clipei…

Am sărit gardul de scânduri şi ne-am pitit sub fereastră.
Cum ne hlizeam noi doi încercând să desluşim
prin perdeluţa albă cu ciucuri vreo ţâţă, vreo coapsă,
câinele ne-a simţit şi a început să mârâie în lanţ.
A ieşit în tindă Relu, fratele fetei,
a ieşit tâmpitu’ cu toporul în mână strigând:
- Care eşti, mă, acolo?

Cosmin a sărit gardul de scânduri,
eu însă l-am nimerit pe cel de sârmă,
abia am scăpat cu pantalonii rupţi
iar vocea lui frasu’ răsuna tot mai tare în urma noastră:
„ – Ei, bă, Nelule, al dracu’ tu cu Dumnezeii mă-tii, te prind eu mâine!”
Nelu era un holtei cam fustangiu…

Şi dă-i scandal a doua zi,
să se taie cu cuţitele, Relu şi Nelu,
iar eu şi Cosmin tăceam mâlc.

LOVE

Priveam coaja stejarului ca pe-un papirus,
Şi nu înţelegeam visul care m-a răscolit,
În timp ce mâinile căutau besmetice
Briceagul în salopeta unchiului mucalit.

Priveam coaja stejarului ca pe-un papirus antic,
În timp ce Tucă striga: nu lăsa caprele să intre în vie!
Şi-am scrijelit atunci tremurat pe coaja stejarului falnic
Patru litere mari şi am plecat desvrăjit s-ascund
Perlele de struguri căzute.

La priveghi

La priveghi femeile satului boceau,
mâncau, beau, bârfeau mecanic.
Noi ne jucam de-a v-aţi ascunselea.
„Pe cine nu e gata, îl iau cu lopata!”

Odată, eu cu Neluţu, finul meu,
ne-am ascuns în podul casei.
Voiam să trecem prin pod,
să coborâm în spatele casei,
apoi să sărim gardul şi să scuipăm „ptu eu”,
întrecând astfel vigilenţa celui care ne căuta.

Dar Neluţu nu ştia că-n pod e o deschizătură
iar eu nu ştiam că el nu ştie.

În pod era un întuneric orb,
plin doar de mirosul cepei şi al strugurilor stafidiţi,
noi călcam pe nucile întinse la uscat şi pe drugile de porumb,
apoi urletul lui Neluţu’,
care căzuse drept în căldarea cu lături,
a sfâşiat cămaşa nopţii.

Nana Nelu

Eram deja un băietan când l-au prins furând
ţeavă de la mină şi i-au dat trei ani de puşcărie.

Nu înţelegeam eu prea bine ce se întâmplă,
ştiam doar că o vreme nu va mai da pe-acasă,
că n-o să mai aibă cine să-mi prindă cleni frumoşi,
cine să-mi ia apărarea în faţa celorlalţi,
cine…

Mă simţeam neputincios, puterile mele
n-aveau efect în lumea celor mari.

Tucă şi mama Nuţa mergeau lună de lună să-l vadă.
Îi pregăteau cu grijă pachetul cu mâncare
şi un bax de ţigări fără filtru „Carpaţi”,
din ăla cu o sută de pachete,
nu cu zece, ca la cele străine.

La puşcărie, nana Nelu a învăţat să sculpteze în săpun.
Doamne, ce corole înfloreau din mâinile lui!
Când s-au încherbat anii de pedeapsă şi a ieşit,
a fost mare sărbătoare-n sat,
s-a chefuit şi s-a jucat ca la nedeie.

Nimeni nu bănuia că Nelu devenise o floare carnivoră,
care, după ce-i va devora pe cei dragi,
se va mistui pe sine însuşi.

Mamă Nuţă, iartă-mă!

Când tu mă creşteai cel mai frumos copil,
cum era, Doamne, să ştiu
că va veni un timp al cumplitului blestem,
când femeile se vor chirci ca florile în ger
ori se vor umfla ca putinile-n râu,
iar bărbaţii vor ajunge să bea răchiul ca pe apă,
şi când vor tăia lemne la circular
îşi vor tăia degetele de parcă ar fi avut altele de schimb.

Eu atunci nici dacă aş fi visat n-aş fi crezut
că vor putrezi băncile de la poartă,
unde ne strângeam seară de seară la poveşti,
că vor veni ploile puhoi şi vor lua oile şi caprele
din stâni cum ia vântul globul păpădiei,
că Tucă va prinde pensia dar că nu-i va folosi,
îşi va vedea şi fii la fel, cocârjaţi de băutură,
ei care fuseseră bărbaţi ca brazii.

Nici dacă aş fi murit nu aş fi întrezărit momentul acela
când tu îmi vei spune la masa mică cu trei picioare
că eu mă voi lepăda de tine până când cocoşul va cânta de trei ori,
în timp ce voi sorbi ciorba ca pe ambrozia zeilor,
tu îmi vei spune prin ploi de lacrimi:
„Mămă, mamă eu mor şi n-apuc să vin la nunta ta”.

N-aveam de unde să ştiu că tu vei ajunge ca aţa subţire,
nemaiputând îndura bătăile şi hulele lor,
şi vei găsi raiul în podul casei prin deschizătura ştreangului,
că în tot acest timp al patimilor tale, eu fiind plecat din sat,
cum era să cred că vei muri fără lumină,
tu, mamă Nuţo, bunătatea şi lumina lumii.

Şi, în timp ce peste sicriul tău
vor luneca ultimele lopeţi de pământ,
Tucă, Nelu şi Crinu, cu capul plin de băutură,
se vor bate cu pietre.

De unde să ştiu că în ochii tăi calzi şi blânzi
prea devreme viermele alb se va răsuci hămesit?

Căci dacă aş fi ştiut toate astea, am fi plecat în America!

II. Comunism quarantine

Sărutul franţuzesc

Alte păsări ce s-au cuibărit în scorburile amintirilor
sunt legate de garsoniera confort I,
cumpărată de mama după ce divorţase de taică-miu.

Mă văd prin faţa blocului,
unde adesea ne juleam genunchii şi coatele
în maradonizare, vanbastenizare ori gullitizare,
văd gangul, alipit de restaurantul Şatra,
văd mirosul de pişeţi, căci beţivii ce-şi făceau veacul pe-acolo
voiau să fie mai uşori urcând scările blocului în patru labe.

Gangul era păzit de o ţigancă,
era aci de dimineaţa până seara,
vindea seminţe şi gume de mestecat.
Trebuia întotdeauna să cumperi măcar un borcănaş de seminţe,
pentru a păşi dincolo…
Uneori chiar părea un monstru înfricoşător,
cu trei capete şi coadă de şarpe,
iar în jurul gâtului, şirag de vipere
i se vedeau limbile.

Fiica ei îmi era însă tare simpatică,
era o gagică bine închegată,
nu că vreau să justific şmotrul primit
fiindcă îi „machiasem” un pic frăţiorul.

În faţa garsonierei noastre locuia doamna Valeria,
o văduvă inimoasă din cale-afară.
Fiica ei, Cerasela, cu câţiva ani mai mare decât mine,
îmi va deveni între timp foarte apropiată,
pe ţărmul casei sale voi eşua adeseori,
contemplativ Ulisele Itacăi tale.

Ceraselei îi rămân profund îndatorat:
ea m-a iniţiat în tainele sărutului franţuzesc,
după ce amândoi, tâmplă fierbinte lângă tâmplă,
băusem lichior de banane cu dopul şi
luasem vişinata din damigeană drept compot.

În rai se purtau blugi

Garsoniera noastră era cochetă,
dar aici cerul nu era niciodată înstelat, ca la ţară,
culorile nu ardeau în tablouri,
în bibliotecă – doar bibelouri,
aşezate ordonat pe mileuri,
prinţi şi prinţese-n caleşti,
bestiarul din Arcă turnat în porţelanuri,
domniţe sunând din liră în anticamera iadului.

În faţa garsonierei străjuia blocul ruşilor.
Acolo lumina niciodată nu se stingea…

Pe şifoniere,
învelite-n ziarul Scânteia,
din când în când nişte banane verzi
se coceau în soarele alb al tavanului.

Comunismul părea o lume normală!
Eu eram prea mic ca să înţeleg
umilinţa de a valora cât o pâine tăiată pe jumătate.

Mă bucuram că merg cu prietenii la cofetăria „Crinul”,
să ne întâlnim cu savarine,
cu citronade şi îngheţate de vanilie în cupe de inox.
La plecare, cumpăram biscuiţi „Chindia”
şi bomboane „Cip”, cât piperul,
şi gumă făinoasă, al cărei gust
aneantiza după primele molfăituri.

Comunismul părea o lume normală!
Unii chiar îl luau în serios.
Eu eram prea mic să-nţeleg.

Mergeam uneori la Dunăre, pe mal.
Fluviul despărţea iadul de rai
cum anticul Styx.

Raiul era la sârbi,
în rai se purtau blugi,
se mânca pâine albă şi pufoasă,
ireală.

Chihlimbarul de gheaţă

Când mama Ceraselei cumpăra cafea boabe,
le prăjea cu grija cu care căutătorii de aur
ghiceau, pe fundul sitei, pepita.
Mirosul cafeniu cobora scara blocului
şi se lipea de pereţi şi de nări de-ţi topea creierii.
Eu şi Cerasela luam boabe în buzunare
şi plecam în faţa blocului să ne jucăm,
ronţăind întruna la ele.

Ne bucuram când mama Ceraselei cumpăra
peşti gata îngheţaţi din alimentară,
sta la coadă şi nu se lăsa, aducea peştii acasă,
umplea cada cu apă şi arunca acolo chihlimbarul de gheaţă.

Era bucuria noastră
să ne vârâm mâinile în cadă,
să ne jucăm cu ei…

Ce minune! S-a întâmplat de câteva ori să reînvie unii!
Îi luam şi îi puneam în nişte borcane mari de sticlă verzuie,
inima lor pulsa lângă a noastră doar câteva zile.

Îndureraţi, cu gesturi păgâne,
îi curăţam de solzi, le apăsam pântecele
până ce le ieşeau maţele şi plămânii firavi,
două bule de aer învelite într-o pieliţă translucidă,
şi îi spălam apoi sub jetul de apă rece al robinetului.

Erau buni peştii,
aveau gust de chihlimbar oceanic.

Love story

Eram aşa de fericit când veneai, Roxana,
cu mama ta, în vizită pe la noi.
Mamele se retrăgeau la taclale în bucătărie,
iar noi mergeam în cameră,
la televizorul în culori.
Ne îmbrăţişam, ne sărutam, ne făgăduiam iubire veşnică…

Doar clipe, căci ursitoarele de dincolo aruncau anatema:
- Elvis, te duci, mami, să ne iei şi nouă un borcănaş cu smântână?
Şi porneam într-un suflet la patiseria de la colţ,
alergam gândind că nu peste mult timp
voi fi iar în braţele tale.
Intram în patiserie şi mă recomandam – sunt băiatu’ lu’ Nuţica! – având astfel garanţia că primeam ce e mai proaspăt.

O dată ajuns acasă, supliciul continua.

Trebuia să zvârlu o lingură de zahăr
în borcănaş şi să amestec la mână,
căci nu aveam mixer.
Sclavia mea înceta când, întorcând lingura,
graţioasa frişcă, ivită din crisalida smântânii,
levita.

Tu nu mai ştii, între timp, adormeai,
poate dinadins adormeai,
ca să te trezească sărutul meu ca o arătură.

III. Alte poeme fără filtru

Acces trecător de singurătate

Scormonesc în cenuşa sufletului,
Suflu-n narcoticul jar
Cu buzele strânse-n cerc.
Îmbrac apoi rasa cuvântului
Şi pornesc spre culmi.

Aerul e din ce în ce mai tăios,
Vântul suflă năprasnic.

Trec poduri suspendate peste prăpăstii,
Prin păduri care urcă spre cer,
Încerc să ochesc vreo cărare.

Deodată capul lunii
Se rostogoleşte la picioarele mele
Şi văd spasmul norilor crucificaţi,
Ţipătul ars al cucuvelei,
Tăcerea moartă a mlaştinilor.

Sunt palid,
Am ochii injectaţi şi bulbucaţi,
Speriat ca un copil de întunericul
Ce pluteşte în pădurea camerei mele.

Mi-e frig, mi-e foame, mi-e sete, mi-e somn,
Din gură îmi ies cocoloaşe de litere,
Chiar câte-un craniu…

Memento

Exilaţi pe malurile nopţilor de azi
Ne închinăm la chip cioplit,
Cutia magică cu sunete şi culori.
Privim ploaia, ninsoarea, amurgul,
Prin ochiul scheletului metalic din balcon,
Ascultăm obsesiv Dassin şi Depeche Mode,
Vivisecţionăm ca pe o broască destinul.
Plouă năvalnic, se ceartă hiadele-n cer,
It rains cats and dogs,
Cenuşiul putred înghite oraşul.
Nu mai avem nici vicii, nici virtuţi,
Nici plajă de meditaţii,
Vieţi la ralanti,
Dimineţi ursuze, aguride,
Nopţi pleşuve, întinderi fără repere.
Timpul rătăceşte-n cochilii de melc,
Colţii lui lasă mâzgă pe gâtul tău frumos,
Indiferente-mi sunt branhiile purpurii ale morţii.

Mai rău e că nu mai cred în minuni,
Mai rău e că mâine-i aceeaşi zi…

Stampă

Năpârleau platanii
În parcul bătătorit
Al vechii prefecturi.

Ne îndreptam spre casă
De la cumpărături,
Duminica era nervoasă
Ca un cosaş sub soarele dogoritor.

Şi brusc pământul s-a rotit
în amintire –

În jurul nostru zburdau narcotice
Iele cu ochii nuferi vrăjind
Pe-oricine cuteza să le privească,
Timpul însuşi cânta domol la harfă,
Verdeaţa se topea ca arsă,
Şi răsărea mai verde,
Tot mai verde…

Dar acei ani boemi de sfânt delir
S-au stins ca fulgii de zăpadă-n palmă,
Şi clorul apei lor ne-a gălbejit
Feţele noastre albe.

Fantasmă

Sunt nopţi când coala-i grea ca plumbul,
La fel creionul, ochiul, mâna…
Nici sufletul să zboare nu mai poate
Şi cade pradă florii carnivore a urâtului.

Oraşul e cam anaconda

Toamna îşi clatină frunza
Pe Bulevardul Carol I,
Lumina se agaţă de ochii mei
Ca iedera de grifonii caselor.

Ţigara se scutură absent.
O haită de câini taie pieziş strada
Şi strada se scurge în Dunăre.

Mănânc vată de zahăr.

Oraşul e cam anaconda,
Mă încolăceşte,
Şi mă înghite amar.

Şi sufletul îmi bate

Noaptea e un munte mai mare decât marea,
De n-ar fi luna, nu m-ai crede.

Pădurea geme anchilozată-n stele.

Doar câinele lunii
Mă petrece prin ţinutul negru
Şi sufletul îmi bate mai tare ca inima.

Cântec de lup

Când mă va smulge ţărâna în pântecul ei,
De-a-ndoaselea fiinţând,
Voi rupe chingile tăcerii,
Şi voi zbura cu aripi verzi
În nemurirea sidefie.

La toate vămile potrivnice
Voi urla ca lupii nopţii,
Sub luna ce va încerca să ascundă
Carnea ta de colţii mei.

Vers invers

Ne scăldăm
Sub ochii toamnei
În râul melancoliei,

Vântul, aspru, nu ne mai
Ridică în ceruri tulburi pletele,

Şi ne iubim, pulsând cu-aceeaşi inimă.

Acum toamna leneveşte în frunzare,
Iar miezul nucii în poduri vechi se împietreşte.

Focul de seară

În seara asta te voi preface-n vers.
Voi struni cuvintele să-înalţe repede un templu,
În care să contemplu şi să-ţi venerez statuia.

Mi-e teamă de iubirea ta
Să nu fie precum fulgerul
Ce despică semeţul copac din creştet
Până-n tălpi.

Că doar bătrâna moarte mă va strânge,
Pentru focul de seară.

Călătorie

În capul nopţii, când cerul încolţeşte,
Calul din mine nechează,
Forţând priponul spre pajişti mai bogate.

Cu sabia tai noaptea în două
Şi-i beau lacrimile în pahare mari de argint.

În zori tulbur oglinda fluviului,
Pipăind zidurile înalte ale cetăţii,

Străin printre ai mei,
Străin de tine,
De mine străin…

Lecţia

„Ţineţi minte gramatica, altfel vă omor!
Repercusiunea nu are cur.”
Aşa ne striga doamna Dacia Costea,
Să-i dea Dumnezeu sănătate!

Era ca o fecioară când ştiam lecţia,
Era ca un satrap când n-o ştiam.

Oricum, decât să vii cu tema
Nepregătită în faţa doamnei Dacia Costea,
Mai bine înghiţeai cretă…

Carnet de student

Seară de seară,
Pe la unii, pe la alţii,
Fumam, beam, chefuiam.

Învăţam, ca porcii în ajun…,
Meşteşugeam repede
Fiţuici scrise mărunt,
Muncă de chinez bătrân, mon cher!

Hălăduiam prin parcurile înstelate
Scuturând ţigara
Pe alei demente de singurătate.

Dormeam în acelaşi pat, fete şi băieţi,
Amestecaţi ca periuţele de dinţi
În paharul de plastic.

Aşteptam înfriguraţi, în parcul Enescu,
Din două în două săptămâni,
Plasele cu mâncare şi plicul cu bonuri de masă
Ca pe un vis în care bunicul
Apărea să ne spună
Că acolo unde se afla acum
E cald şi bine.

Trecut-au anii…

Încă mai răsună acele dimineţi,
Când ne bărbieream fără grabă,
Cu încântare chiar…

Cherchez la femme

Eram tânăr şi plângeam ca o fată mare,
Purtam palton negru cu un număr mai mare.

Tu ai apărut ca din senin,
Cu moartea pre moarte călcând…

Hai-ku de unică folosinţă

Un pahar aruncat pe iarbă
Furnici înlăuntru-i devorând
Ultimele picături de Coca-Cola.

Scurtcircuit

Trebuie să-mi calc tricoul alb.
Îmi plac tricourile albe din bumbac sută la sută,
Mulându-se pe trup.
Bag fierul în priză şi brusc se arde priza.

Ce ţi-e şi cu progresul!
(Cioran, la senectute: „Acum cred în progres!”),
Unde e fierul în care bunica punea cărbuni încinşi
Şi îmi ardea cravatele de pionier?

Mica publicitate

Tânăr poet,
Pierdut pentru tine,
Îl declar nul.

Natură străvie

Trec, trec, trec,
repede pe văi,
şi se-ascund pe piscuri
berzele.

Vreau să le înhăţ,
să mă joc cu ele
şi să le arunc
ca pe nişte zmee.

Poruncă

Scrie-mă cu sângele tău, îmi spuneai,
Scrie-mă-n terţine, neapărat ca cele danteşti,
Dăltuieşte-mi chipul în Clisura Dunării,
Cu pichamărul cu care ai muncit în patria florentinului,
De ţi se-ncleştau degetele-n somn
Cum ghearele vrabiei îngheţate pe ram.

Filodendronul

Ţi-e vis, ţi-e somn în vis,
Pleoapele diafane
Ca un giulgiu acoperă
Ochii tăi mari şi curioşi.

Razele soarelui spintecă norii,
Perdeaua, armura noastră sidefie…

Filodendronul, cu frunzele sale mari, de forma inimii,
Mi-e santinelă de nădejde la geamul casei.

Să nu mi te fure careva
Nici chiar în vis.

***

Invernalia

Nu-mi place această iarnă pâcloasă,
cu sufletul rece de preoteasă a sexului,
nu-mi place această iarnă pâcloasă,
iad de-a-ndoaselea pentru copiii străzii,
aureolaţi de vraja aurolacului.

Mă văd copil, plecam în colindat
şi încrustam în zăpadă nemaivăzute nestemate
rotind făcliile din coajă de cireş,
ne întreceam, din casă în casă,
care să ajungă primul să ia prescura,
sătenii ne întâmpinau la poartă cu colaci din cotăriţă,
unii mari şi pufoşi, alţii mici şi tari ca piatra, după puteri,
şi, din găleţi mari de tablă, cu ţuică fiartă.

Ne trezeam dis-de-dimineaţă
să vedem cum bărbaţii familiei taie porcul,
îl pârlesc la foc potrivit,
îl tranşează, şi ne dau nouă băşica porcului,
s-o umflăm şi să tragem o miuţă prin curte până se sparge.

Femeile pregăteau pomana porcului,
aşezau pe masă tigaia cu pecie fragedă,
răsturnau pe tocător mămăliga aburindă şi o feliau cu aţa,
umpleau carafele cu vin din dămigeni astupate cu smoală,
şi dă-i petrecere!

Iarna era iarnă, îngheţa Coşuştea ca steiul
şi ne dădeam pe gheaţă sau cu săniuţele pe derdeluş.
Cine reuşea să se dea în picioare, pe sanie, era cel mai tare!

Mă primeneam cu flanela şi pieptarul de lână,
tricotate de mama Nuţa,
eu n-o vedeam cu fiecare iarnă tot mai oarbă…

Ilustrată de prin ’93

Minerii se-ntorceau în sat
Cu ciocolată Milka şi pantaloni
Din imitaţie de piele de şarpe.

Era prin nouă’ş’ trei,
Nelu ieşise din puşcărie artist,
Sculpta în săpun flori,
Crinu se-nsurase, avea şi-un copil.

Era bine în casă,
Se cina în tindă,
Răcoarea serii şi savoarea mâncării
Aminteau de copilăria noastră,
Bucăţi de rai în blugi, totuşi.

Anotimpurile treceau precum
Cei patru cavaleri apocaliptici,
Le pipăiam armura cu emoţie,
Le simţeam trupul, vraja, slava…

Stampă în fum

Seara care mă doare acum nu-i seara
Când ne strângeam toţi copiii
În poala lui Dumnezeu,
Şi-l trăgeam de barbă
Să ne spună poveşti de poveşti.

Nici larma din drum nu mai este larma
Ce mă îmbia să fug de acasă.

E doar fumul…

Poem-de-nu-mă-uita

Cum aş putea uita vreodată mâinile tale mici,
Ce făureau munţi de minuni,
Şi-mi ascundeau banul
În felia de turtă ce nimerea tocmai la mine?

Mâinile tale mi-au aşezat pe frunte coroana cu nestemate
Din împărăţia pădurilor, apelor, poienilor
(Nu uit nici via din care vinul curgea pe şoldurile dealului).

Sunt ca un rege acum
Fără coroană, umil poem-de-nu-mă-uita.

Erau seri fierbinţi de vară

Erau seri fierbinţi de vară
când focul devenea limpede ca apa,
stelele împietreau pe cer,
pădurile de brazi ardeau în vatra lunii,
porumbul dulce primea-n miezul
de lapte dinţii noştri de copil.

Erau seri fierbinţi de vară
când scriam în ţărână
şi creştea în noi Povestea.

Epilog

Acum, după ce am învăţat cuvântului să-i pun căpăstru,
Să-l înham cu mişcări agere
Şi să zburăm ca gândul, ca vântul,
O singură întrebare mă mai struneşte:
Încotro?